Foto: Lucian Croitoru (InquamPhotos - George Călin)
Planul Draghi are o serie de propuneri bune. Simplul fapt că există reflectă conștientizarea faptului că UE are nevoie să-și ajusteze unele din abordările referitoare la societate și economie, ținând cont de o serie de schimbări privind tehnologia, demografia, mediul înconjurător și geopolitica. Planul este, în esență, o strategie industrială de a răspunde la provocările din aceste domenii, cu o atenție specială acordată creșterii competitivității și menținerii caracterului social al economiei. Câteva propuneri, precum cele referiotare la creșterea competitivității, simplificarea procesului de luare a deciziilor în UE sau simplificarea reglementărilor, sunt binevenite. Propunerea de înaintare către o uniune fiscală prin emisiunea de datorii comune a întâmpinat deja criticile ministrului de finanțe german.
Totuși, în ansamblul său, Planul reprezintă o schemă de răspuns, a cărei sursă de inspirație profundă se află în concepțiile școlii raționalist-constructiviste, nu ale celei raționalist-evolutive. Planul omite esența: UE se află în urma SUA pentru că, în mod constructivist, are stabilite obiective pentru întreaga societate. Reglementările sunt orientate spre o decarbonizare al cărei ritm este stabilit ex ante, nu prin descoperirea lui de către piețe, pe măsură ce evoluăm. Reglementările sunt proiectate să avem justiție socială, chiar dacă liderii politici nu folosesc exact această expresie. Planul propune unele modificări care vizează creșterea competitivității economiei. Dar obiectivele stabilite pentru întreaga societate (decarbonizarea și justiția socială) rămân neclintite, chiar dacă planul sugerează o abordare a decarbonizării într-un fel în care să îl facă să devină o sursă de oportunități, mai degrabă decât un obiectiv rigid. Există o contradicție între competitivitatea adevărată, care poate fi atinsă doar prin concurență între inițiative libere, și constrângerile cărora trebuie să ne conformăm pentru a atinge obiectivele stabilite pentru întreaga economie.
Economia în ansamblu este, în mod covârșitor, ordine spontană, astfel că nu putem să instituim obiective pentru ea. Această contradicție face ca rezultatele pe care le vizează planul Draghi să întâmpine, inevitabil, dificultăți majore, atât timp cât preocuparea noastră de a institui obiective pentru întreaga societate rămâne centrală. Planul Draghi vorbește de nevoia de a simplifica reglementările, dar menținerea obiectivelor prea ambițioase referitoare la decarbonizare și economie socială vor avea efecte opuse[1]. Mai degrabă, mă aștept ca, în practică, să vedem o creștere a rolului statului în economie, iar această creștere va fi justificată și pe baza planului Draghi.
Planul Draghi conține expresia „social inclusion” de 7 ori, cuvintele „competition”, „compete” sau „competing” de 39 de ori împreună, dar de multe ori se referă la competiția între state. Cuvântul „redistribute” a fost folosit o singură dată, dar într-un mod foarte puternic, așa cum se va vedea imediat. Cuvintele „decarbonisation”, „decarbinising” sau „decarbonise” au fost prezente, împreună, de 67 de ori.
Un plan care într-adevăr ar face din economia UE o economie competitivă ar ținti la mai mult liberalism. Or, cuvântul liberalism lipsește. Vocabula „competition” nu este un substitut pentru liberalism, atât timp cât competiția dintre firme trebuie să se realizeze într-un cadru care are ca obiectiv decarbonizarea și justiția socială.
Liberalism ar însemna să nu ne mai propunem politici ce vizează obiective pentru ordinea economică și socială a UE. Prosperitatea, reducerea inegalităților economice, libertatea, pacea și democrația, toate realizate într-un mediu natural sustenabil, pe care le dorim în UE, au nevoie de un mecanism care să le producă fără ca aceasta să se afle în sarcina vreunei agenții. Când devin sarcini ale unor agenții, atingerea acestor obiective devine problematică. Politicile mai liberale au împins SUA înaintea altor economii din punct de vedere tehnologic și au făcut posibil ca nivelul de trai să crească. China a făcut, cu ajutorul statului, unele progrese tehnologice, dar rămâne de văzut dacă sunt sustenabile, adică dacă și nivelul de trai al populației va continua să crească.
În planul Draghi se menționează că „Europe has the foundations in place to be a highly competitive economy. The European model combines an open economy, a high degree of market competition and a strong legal framework and active policies to fight poverty and redistribute wealth” (sublinierea autorilor). Și totuși ceva nu merge, astfel că „raising the EU’s competitiveness is necessary to reignite productivity and sustain growth in this changing world”.
Am fost încântat să văd aceast frază în planul Draghi: „Competitiveness today is less about relative labour costs and more about knowledge and skills embodied in the labour force”. Cunoașterea este subiectivă, dispersată și tacită. Nu poți să o extragi din locurile în care există și să o folosești decât dacă permiți concurența pe piețe. Dar libera concurență se află în contradicție cu un model care, se pare, este prea mult concentrat pe „a redistribui avuția”.
Din perspectiva relațiilor cu alte economii mari sau zone economice, planul Draghi este mai degrabă bazat pe o concepție „realistă” decât „liberală”, ca să folosesc expresii din domeniul relațiilor politice internaționale: „Beyond this broad objective (de a crește productivitatea-n.n.), a focus on sectoral or industrial competitiveness can be particularly useful in situations where otherwise productive companies are disadvantaged by an unlevel global playing field, be it asymmetries in regulation or large subsidies abroad. In such scenarios, levelling the playing field may be necessary for continued productivity growth. Finally, a modern competitiveness agenda must also encompass security. Security is a precondition for sustainable growth, as rising geopolitical risks can increase uncertainty and dampen investment, while major geopolitical shocks or sudden stops in trade can be extremely disruptive”.
[1] Țările UE iau în considerare să scutească pentru 20 de ani plata impozitelor pe combustibilii pentru aviație și transport maritim, din cauză că mai degrabă impozitele respective ar duce la inflație decât la reducerea poluării (vezi știrea pe G4media: https://www.g4media.ro/tarile-uniunii-europene-iau-in-considerare-amanarea-cu-20-de-ani-a-introducerii-taxelor-la-nivelul-ue-asupra-carburantilor-poluanti-pentru-aviatie.html).
Lucian Croitoru este consilier pe probleme de politică monetară al guvernatorului BNR. Opinia sa nu reprezintă poziția BNR. O versiune a articolului a apărut și pe blogul său.
Opiniile exprimate în această rubrică nu reprezintă neapărat poziția redacției.