Sursa foto: Pixabay
Votul de neîncredere împotriva cancelarului Olaf Scholz este doar vârful aisbergului. Este fenomenul politic vizibil al unei crize existențiale a Germaniei contemporane. Această țară, asociată întotdeauna cu o etică puternică a muncii, a devenit un campion mondial al absenteismului, se arată într-o analiză IL CORRIERE DELLA SERA, citată de Rador Radio România.
Conform datelor OCDE, numărul de zile pierdute pe motiv de boală de către muncitorii germani a atins un record de 22,4 pe an, cel mai înalt nivel dintre țările industrializate. Iar printre companiile germane există suspiciunea că în realitate ar fi vorba despre nişte falși bolnavi, mai ales după ce pandemia a lăsat moștenire dreptul de a fi examinat telefonic, cazuri în care medicii eliberează certificate de boală aproape automat. Un alt mit care se prăbușește. A devenit Germania o țară de „oameni şmecheri”? Nu ştim, doar că în spatele plagii absenteismului putem întrezări declinul consensului față de o lume industrială care se prăbușește, potrivit analizei citate de Rador Radio România.
Ceea ce se întâmplă în Germania este ceva mult mai grav și profund decât o criză guvernamentală. Este o criză sistemică, este sfârșitul unui model. Consecințele sunt enorme, în toate direcțiile: pentru Europa care fără o Germanie puternică este decapitată politic, pentru Italia, a cărei economie este strâns integrată cu cea germană. Mai sunt apoi implicațiile asupra aliaților (America) și adversarilor (Rusia, China). Sfârșitul modelului german are însă și o dimensiune culturală și morală. Care pune sub semnul întrebării ecologismul, având în vedere că această națiune se află în fruntea politicilor de decarbonizare. O altă temă centrală este imigrația: cancelarul german a închis recent granițele, îngropând în cel mai senzațional și definitiv mod acea fază a Willkommenspolitik sau politica de primire cu brațele deschise, care fusese practicată în 2015 de Angela Merkel față de solicitanții de azil. Pentru a înțelege semnificația istorică a ceea ce se întâmplă la Berlin, este util să ne întoarcem la nașterea acestei Germanii: reunificarea ei la 3 octombrie 1990.
Climatul și contextul în care s-a întâmplat este rememorat bine de Nathan Gardels în analiza sa din revista Noema, intitulată „Blestemul german”: „În ultimele zile ale Războiului Rece, cea mai controversată problemă a fost reunificarea Germaniei. Atât estul, cât și vestul se temeau că restituirea suveranității depline acestei puteri industriale care a adus Europa în ruină la mijlocul secolului al XX-lea ar fi o greșeală istorică. Margaret Thatcher (premierul britannic) a avertizat deschis că națiunea reunificată, chiar dacă este implicată în instituțiile europene, nu ar însemna atât o Germania „europenizată”, cât o „Europă germană”. François Mitterrand (Președintele Franței) nu avea încredere în vechiul inamic al Franței și se temea că odată reunificat, acesta nu se va mai înfrâna. Sovieticii au insistat că singurele dispoziţii acceptabile pentru reunificare ar fi fost să împiedice Germania să redevină o amenințare militară. Unul dintre motivele convingătoare pentru care Statele Unite au insistat asupra unei Germanii reunificate în NATO a fost dorinţa de a-i limita ambițiile de jucător puternic pe continent și de a împiedica o reîntoarcere la „vechile vicii”.
Liderii nesiguri ai Germaniei de după Războiul Rece au luat în serios aceste preocupări. Nu numai că și-au introdus pe deplin națiunea în Uniunea Europeană, dar au creat şi legături care i-au legat în toate direcțiile. Ei s-au aliat cu „noua Rusie” pentru o aprovizionare cu energie ieftină și și-au transformat economia într-o platformă de export către o China care se modernizează rapid, bazându-se în același timp pe Statele Unite pentru securitate, astfel încât să rămână o națiune pacifistă. La sfârșitul anilor 1990 și începutul anilor 2000, Germania prospera fiind una dintre cele mai globalizate și mai interdependente națiuni de pe planetă.
Era un model de bogăție adecvat unei lumi din ce în ce mai integrate. Două decenii mai târziu, acea forță s-a dovedit a fi un neașteptat călcâi al lui Ahile. Blestemul Germaniei de astăzi este că depinde de interdependență. Bazele păcii și prosperității construite pe legăturile sale globale se prăbușesc una câte una, răsturnând actuala coaliție de guvernare și amenințând în viitor stabilitatea politică”. Un expert american în relațiile transatlantice, Dan Hamilton, este de acord că Germania s-a dovedit a fi „prea dependentă de stabilitate, nepotrivită unei lumi pline de șocuri perturbatoare, tocmai când puterile rivale ale Americii, China, Rusia sunt ocupate să provoace aceste șocuri Europei”.
A fost unul dintre marii câștigători ai globalizării, aproape la egalitate cu China; în timp ce astăzi, în această fază de retragere a globalizării, a devenit perdantul numărul unu. Prima minune economică germană a fost cea postbelică, contemporană și asemănătoare cu cele din Japonia și Italia. Cea de-a doua s-a produs chiar imediat după reunificarea ce inițial părea că a împovărat economia germană: costurilor absorbției Germaniei de Est și a asigurării unui nivel de trai mai puțin prost s-au adăugat la un sistem de bunăstare prea generos. The Economist a dedicat crizei germane o coperta celebră cu titlul „Bolnavul Europei”. Gerhard Schroeder, cancelarul social-democrat al acelor ani, a lansat o reformă drastică a bunăstării, reducând costurile și restabilind competitivitatea întreprinderilor.
Însă alți doi factori: gazul rusesc ieftin și piața chineză larg deschisă, au fost decisivi. Acea lume nu mai
există. A dispărut pentru totdeauna, dar nu – așa cum ar dori narațiunea lui Putin – din cauza faptului că America a exploatat războiul din Ucraina pentru a scufunda Europa, impunând alegeri catastrofale precum sancțiunile împotriva Rusiei și tarifele împotriva Chinei. Dacă ar fi așa, ar fi suficient să-i predăm Ucraina lui Putin și să ridicăm sancțiunile pentru a reveni în paradisul pierdut, arată analiza. Aceasta este o reprezentare inversă. În realitate, dependența de energia fosilă rusă devenise nesustenabilă pentru ecologistismul german, dar și absurdă, din cauza puterii de șantaj strategic pe care i-o conferea lui Putin.
În ceea ce privește China, aceasta practica protecționismul de ceva vreme și se emancipa faţă de orice dependență de produsele fabricate în Germania. În 2020, mașinile străine au reprezentat 60% din înmatriculările de pe piața chineză; în 2024 procentul s-a prăbușit la 37%. Numai Volkswagen și-a văzut scăzând cu 64% vânzările din China. Protecționismul nu este o invenție occidentală, este un răspuns timid și tardiv la cel al Chinei.
Timp de zeci de ani, Beijingul a cumpărat Volkswagen, Audi, Mercedes și BMW, dar a forțat industria germană să producă cel puțin o parte din aceste autoturisme pe propriul teritoriu și în joint venture cu parteneri locali cărora a trebuit să le transfere know-how-ul. După ce au copiat tehnologia germană, mărcile chineze au depășit-o. Astăzi – mai ales în sectorul electric – oferă modele de calitate superioară la prețuri mai mici. Dar nu este vorba doar de Volkswagen, şi celelalte mărci sunt în mare dificultate, la fel ca și furnizorii de componente începând cu Bosch (electronică). O amenințare mortală planează asupra unui sector care, în 2019, la cel mai mare nivel istoric, a angajat aproape un milion de germani. Se estimează că de-acum şi până în 2035, anul în care mașinile cu ardere ar trebui să înceteze să mai fie produse, va distruge aproape două sute de mii de locuri de muncă.
