Sursa foto: Dreamstime
Donald Trump a atacat miercuri Uniunea Europeană și a catalogat-o drept o invenție, menită să saboteze economia SUA. Acesta este doar cel mai recent atac al președintelui american la adresa UE, ce pare a fi începutul unui lung război comercial și cel mai recent conflict transatlantic. Însă UE și SUA au un îndelungat istoric de conflicte, atât comerciale, cât și de politică externă.
Miercuri, președintele american Donald Trump a declarat, potrivit AP: „Uitați, hai să fim sinceri, Uniunea Europeană a fost formată pentru a încurca Statele Unite. Acesta este scopul ei și [statele membre] au făcut o treabă bună în acest sens, dar acum eu sunt președinte.”
Însă acesta este doar ultimul dintre atacurile proaspătului ales președinte împotriva aliaților europeni.
La o analiză mai atentă a relațiilor SUA-UE, Trump nu este primul șef de stat american care să atace Uniunea Europeană. Diferența este că el o face asumat. Parteneriatul UE-SUA, însă, are un istoric destul de lung de confruntări, interese divergențe, sau chiar războaie comerciale. Acestea au început încă din anii 60, s-au accentuat spre anii 80, 90 și 2000, iar acum pare că au intrat într-o nouă fază.
Iar președintele american pare că uită însă că chiar Washington-ul a recomandat statelor europene să creeze o comunitate europeană, după ce cel de-al Doilea Război Mondial a lăsat economiile țărilor europene în ruine.
Economedia și G4Media.ro prezintă un scurt istoric al ciocnirilor din ultimii douăzeci de ani dintre partenerii transatlantici.
Războiul Oțelului din 2002
În martie 2002, președintele american George W. Bush a impus tarife situate între 8 și 30% pentru produse metalice importate din UE. Pretextul invocat de el, potrivit BBC News, a fost protecția industriei siderurgice americane, care pierdea pe scena internațională în urma a „50 de ani de intervenție guvernamentală în piața mondială de oțel”.
Măsurile vizau 10 tipuri de produse, precum cabluri, țevi, etc. Acestea nu s-au aplicat Canadei, Israelului, Regatului Iordaniei și Mexicului, dar s-au concentrat asupra Uniunii Europene și statelor asiatice (în principal Japonia), potrivit France24.
UE a ripostat și a adresat o plângere Organizației Internaționale a Comerțului, în care a susținut că aceste măsuri afectează piața liberă. Ministrul Comerțului Uniunii Europene de la acea vreme, Pascal Lamy, a declarat că aceste măsuri afectează UE într-o „manieră nejustificată și lipsită de fond” și și-a luat angajamentul de a proteja locurile de muncă europene. Mai mult, în mai 2002 UE a impus propriile tarife pe o gamă largă de produse americane.
Consecințele au devenit vizibile rapid: 200.000 de americani și-au pierdut locurile de muncă din cauza prețului ridicat al oțelului – cu un sfert dintre aceștia lucrând în sectorul siderurgic sau producător de mașini -, prețurile au crescut semnificativ în Statele Unite, iar dolarul s-a devalorizat. Deși toate statele au fost afectate, impactul s-a resimțit cel mai tare în: California (19.392 de locuri de muncă pierdute), Texas (15.826), Ohio (10.553) și Michigan (9.829), conform umui studiu realizat de către Joseph Francois și Laura Baughman pentru Wall Street Journal în 2003.
Prin urmare, deși tarifele americane aveau o durată de trei ani, deja în 2003 președintele Bush le-a retras în 2003, cu câteva zile înainte ca tarifele europene de 2,2 miliarde de dolari pe an (peste trei miliarde în valoarea actuală) să intre în efect, conform Aljazeera.
Războiul din Irak (2003)
De departe, însă, cel mai cunoscut moment de ruptură dintre UE și SUA a fost Războiul din Irak din 2003. Acesta a ilustrat potențialul divergenței intereselor, atât între SUA și Europa, cât și din interiorul UE.
Pentru context, președintele Bush, în urma atentatelor de la 11 septembrie 2001, a declarat război terorismului. Deși UE a susținut intervenția americană în Afganistan împotriva Al Qaeda, dorința unei intervenții în Irak a ridicat semne de întrebare în rândurile statelor membre. Mai exact, președintele George W. Bush l-a acuzat pe dictatorul irakian Saddam Hussein că produce clandestin arme de distrugere în masă. La un discurs ținut pe 7 octombrie 2002 în Cincinnati, Ohio, Bush a declarat: „Amenințarea [la adresa păcii] vine din Irak. Reiese din propriile acțiuni ale regimului irakian, istoria agresiunilor sale și urmărirea creării unui arsenal al terorii.[…] [Irakul] deține și produce arme biologice și chimice. Încearcă să obțină arme nucleare.”
Aceste acuzații nu erau, însă, fondate: deși Irakul deținuse în trecut arme chimice, nu existau dovezi clare cum că Saddam ar avea capacitățile dezvoltării armelor de distrugere în masă. Mai mult numeroase arme chimice fuseseră distruse de către irakieni la începutul anilor 90, controalele ONU nu au găsit nimic, iar informațiile americane privind aceste presupuse arme erau lipsite de fond.
În Europa s-au format două tabere: una pro-război și una anti război. Principalii susținători ai președintelui Bush erau premierul britanic Tony Blair și omologul său spaniol, Jose Maria Aznar. În plus, secretarul american al apărării Donald Rumsfeld remarcase că statele est-europene (în principal Polonia) ofereau un sprijin mult mai ferm cauzei americane. După cum spunea el, statele care aveau experiența dictaturilor comuniste (Noua Europă) erau mai predispuse să „lupte împotriva dictaturilor”,spre deosebire de statele vest-europene care priveau cu scepticism SUA, potrivit Europa Liberă.
Tabăra opusă războiului îi avea în frunte pe cancelarul german Gerhard Schroder și președintele francez Jacques Chirac, susținuți de alte state, precum Norvegia, Benelux, etc. Aceștia considerau că miza reală a războiului este controlul resurselor Irakului, în principal petrolul. Această poziție a lor privind dimensiunea energetică a conflictului a fost ilustrată clar. Într-un interviu acordat ziarului „L’ORIENT – Le jour” din septembrie 2002, președintele Jacques Chirac recunoștea faptul că Irak era unul dintre principalii furnizori de petrol ai Franței.
Poziția lor împotriva politicii Statelor Unite în Irak a dus la o fractură în structurile nord-atlantice. Războiul a îngrijorat statele vest europene de o viitoare dependență energetică de SUA. Acest fapt i-a împins pe unii membri ai Uniunii Europene, în special Germania, către un parteneriat energetic cu Federația Rusă. Mai mult, acest conflict a amplificat tensiunile interne dintre Marea Britanie și alte state UE. Practic, poziția Londrei din război a dus la colapsul înțelegerii anglo-franceze de la Saint Malo (1998), care punea în prim plan autonomia strategică a Europei.
Scandalul NSA (2013)
La zece ani după încheierea Războiului din Irak și în contextul apropierii Moscova-Berlin (susținută atât de Creștin Democrați, cât și de Social – Democrați), a avut loc un mare scandal diplomatic în centrul căreia s-a aflat SUA.
Mai exact, în anul 2013, o investigație a cotidianului german Der Spiegel concluziona că ambasada americană de la Berlin a întreprins acțiuni de spionaj cancelarului german Angela Merkel, cât și a altor înalți oficiali ai Uniunii Europene. Mai exact, agenți NSA și CIA aflați în clădirea ambasadei americane din Pariser Platz i-au spionat telefonul între 2002 și 2013, conform Spiegel. Această revelație a creat o revoltă publică, atât în Germania, cât și în Statele Unite. Problemele au fost exacerbate de faptul că fix în acea perioadă SUA și UE duceau negocieri pentru stabilirea unei zone de liber schimb: Parteneriatul Transatlantic de Comerț și Investiții.
În ciuda criticilor aduse serviciilor secrete americane de către președintele Barack Obama, care a susținut ferm că nu fusese informat de această acțiune, rapoartele venite din interiorul NSA (Edward Snowden) l-au contrazis. Memoria supravegherii germanilor de către Gestapo sau Stasi (polițiile secrete ale regimului nazist, respectiv, comunist) au agravat acest scandal, conform BBC.
Primul Război Comercial al lui Trump (2018)
Revenind la personajul central al momentului, Donald Trump a devenit președinte promițând că va readuce America pe primul loc. Că va avea o atitudine fermă pe plan intern și extern. Principalul adversar asupra căruia s-a concentrat în agenda externă a fost Republica Populară Chineză. În cursa electorală din 2016, Trump, conform BBC, a declarat la un miting politic din Indiana că „Nu putem să tot lăsăm China să ne violeze țara”. Mai exact, el susținea ideea unei politici protecționiste, a reducerii globalizării și a reînvigorării industriei americane, conform BBC.
În acest context, administrația Trump a impus, în 2018 tarife vamale pentru panouri solare și mașini de spălat. Deși, inițial, China părea să fie ținta vizată, aceste tarife au început să se aplice și unor state partenere – precum Japonia, Mexic, Canada și Uniunea Europeană – tarife de 25%. Într-o mișcare care a amintit de Războiul Oțelului din 2002, Uniunea europeană a ripostat impunând propriile sale tarife pe importurile americane. Totodată, această acțiune a afectat și proiectul Parteneriatului Transatlantic pentru Comerț și Investiții, iar negocierile în privința sa, stagnante din 2016, au fost oprite în 2019, printr-o decizie a statelor membre UE, fiind declarate depășite și irelevante. Pandemia de Coronavirus de la începutul anului 2020 a eclipsat războiul comercial. În 2020, SUA și China au atins un armistițiu. Administrația Biden a continuat practica tarifelor până în 2023, când tarifele pentru UE, Marea Britanie și Canada au fost ridicate.
Situația actuală
În prezent, administația Trump dorește să impună Europei tarife de 25% pe bunurile importate. Acest gest se poate explica prin deficitul bugetar al SUA, naționalismul economic pe care s-a bazat și în primul mandat, cât și lobbyingul miliardarilor apropiați lui Trump.
Acest ultim punct este deosebit de important, întrucât influența unor oameni de afaceri precum Elon Musk asupra politicii externe americane s-a făcut simțită. Atacurile sale de pe X (fostul Twitter), la adresa UE, sprijinul său pentru AfD au fost urmate de discursul lui J.D. Vance de la Munchen și , ulterior, de declarația recentă a lui Trump. Aceste acțiuni se pot explica prin faptul că magnații americani au un interes în a slăbi Uniunea, aceasta fiind un corp care poate introduce reglementări și tarife comune. Un impediment incomod pentru ei.
Totuși, după cum ne-a arătat și istoricul, asta nu înseamnă că Bruxelles-ul va rămâne inactiv. Conform Asociated Press, premierul spaniol Pedro Sanchez a declarat că: „Ne vom apăra interesele atunci când economiile noastre sunt atacate cu tarife care sunt complet nejusticabile și care reprezintă un atac la suveranitatea noastră economică.”
Sursa foto: Elen33 | Dreamstime.com
