National Oil Corporation – compania petrolieră de stat a Libiei – intenționează să organizeze în curând împreună cu compania americană Freedom First un forum energetic între Libia și Statele Unite, cu scopul de a extinde parteneriatele și investițiile americane în combustibili fosili, scrie Il Corriere della Sera, potrivit Rador Radio România.
Urmărește mai jos producțiile video ale Economedia:
- articolul continuă mai jos -
Ultimele știri pe frontul petrolului și gazelor confirmă activismul Statelor Unite, care își propun să elimine Rusia din poziția de furnizor de energie al Europei și care au devenit deja principalul producător mondial de țiței, depășind Arabia Saudită și Rusia la un loc: în perioada 2019-2025, producția americană a crescut de la 17,2 la 20,7 milioane de barili pe zi.
De asemenea, confirmă ascensiunea Africii ca exportator către UE, Nigeria, Algeria și, în special, Libia, care astăzi, cu o cotă de 24,4%, este principalul furnizor al Italiei și atrage interesul altor mari companii precum Shell, British Petroleum și Exxon Mobil.
Ambițiile Washingtonului
Ambițiile Washingtonului de a deveni unicul exportator, în special după embargoul impus Moscovei după invazia Ucrainei, au creat o nouă geografie a petrolului.
Rusia, în ciuda sancțiunilor impuse în urma invaziei Ucrainei, a menținut producția stabilă la aproximativ 10 milioane de barili pe zi, deși recentele atacuri cu drone ale Kievului închid acum multe rafinării rusești, reducând capacitatea.
După embargou, Moscova a vândut în principal Indiei, care importă acum de la Moscova 38% din aprovizionarea sa, o creștere importantă față de procentul de 3% din 2019, beneficiind de prețuri de 40-50 de dolari pe baril, comparativ cu cel de aproximativ 70 de dolari de pe piețele internaționale.
„China și India”, observă Gianni Murano, președintele UNEM (Uniunea Energiei pentru Mobilitate), care a furnizat datele pentru acest articol, „absorb singure aproximativ 90% din exporturile rusești. Până şi Turcia, care este membră NATO, cumpără țiței rusesc.”
În ciuda sancțiunilor, Rusia a transferat în Asia 5 milioane de barili pe zi de exporturi, vânzând la prețuri mult sub prețurile pieței.
Acordul SUA-UE
Într-o lume în care cererea de petrol continuă să crească cu aproximativ un milion de barili pe zi (de la 100 de milioane în 2019 și 105 milioane pe zi în medie până în prezent în 2025), între 2019 și 2024 Statele Unite și-au mărit exporturile de la 2,3 la 3,3 milioane de barili pe zi.
Noua hartă geografică care a apărut în ultimii cinci-șase ani ar putea fi redesenată încă o dată, după ce Donald Trump, în acordul său politic cu Bruxelles-ul, a inclus achiziții de bunuri energetice americane în valoare de 750 de miliarde de dolari pe parcursul a trei ani, inclusiv țiței, gaze și produse nucleare. În 2024, Washingtonul era deja principalul vânzător de petrol al UE (16,1%).
Murano: Țițeiul american nu este potrivit pentru rafinăriile europene
Însă cumpărarea unei cantități mai mari de țiței în detrimentul celui din Africa sau din Orientul Mijlociu ar reprezenta o problemă industrială.
„Având în vedere că SUA exportă mai puțin de 4 milioane de barili pe zi și este puțin probabil să îşi mărească capacitatea”, explică Murano, „din punctul de vedere al calităţii, țițeiul american este mai ușor și este potrivit pentru producerea de benzine și nafte. Este diferit de țițeiul rusesc, de cel african sau de ţiţeiul din Orientul Mijlociu, care este mai greu și mai potrivit pentru o trecere a producției către motorină, cum ar fi cea a rafinăriilor europene care procesează amestecuri de țiței mediu și greu pentru a-și utiliza pe deplin capacitatea.”
Țițeiul american nu este doar nepotrivit pentru rafinăriile noastre. Există și un factor de preț. Țițeiul african și cel din Orientul Mijlociu este evaluat în baza țițeiului Brent tranzacționat la Londra, în timp ce țițeiul american este țițeiul WTI tranzacționat la New York.
„Brent este în general puțin mai scump”, explică Murano, „dar recent, WTI s-a apropiat de preț. Dacă Europa ar importa din SUA, ar plăti în medie cu 4-5 dolari mai mult pe baril doar pentru transport, ca să nu mai vorbim de efectul inflaționist al vânzărilor impuse care ar face ca WTI să fie și mai scump decât Brent”, a conchis Murano.