Sursa foto: Wikipedia
Mica Unire, cum s-a consacrat în istorie unirea principatelor Ţara Românească şi Moldova a început pe 5 ianuarie 1859, când Alexandru Ioan Cuza a fost numit domnitor al Moldovei şi a fost finalizată pe 24 ianuarie când a primit acelaşi rol şi la Bucureşti. De aici, încolo se poate vorbi despre o identitate românească în Europa, deşi problema era deschisă, încă din 1774 de la tratatul de la Kuciuk-Kainargi, când a fost confirmată autonomia celor două principate în Imperiul Otoman.
La 18 ani după unire a apărut şi independenţa faţă de turci, deşi, în fapt, cele două provincii erau sub influența ruşilor încă de la începutul secolului XIX. De altfel, generalul rus Kiseleff e cel care a condus Principatele şi a încercat să pună ordine în administraţie şi economie până pe la 1834.
Cum vorbim, totuşi, despre Mica Unire, să ne întoarcem la Cuza. Acesta domnea peste două ţări înapoiate, profund rurale (circa 80% la sub patru milioane de locuitori), încă feudale în plină revoluţie burgheză europeană.
Politic vorbind, Cuza are meritul deschiderii primului Parlament, în 1862, şi al bazelor puse pentru construcţia statului naţional şi înlăturarea feudalismului.
Şi asta în condiţiile în care pămîntul cultivabil era deţinut în proporţie de aproape două treimi de boierime, mânăstirile aveau 21%, iar restul de vreo 15% era controlat de ţăranii liberi.
Între 1862 şi 1866 s-au iniţiat marile reforme ale statului, iar Cuza a secularizat averile mânăstirilor în 1863, deci aproape un sfert din pământ a devenit al statului, care a împroprietărit, un mai târziu, ţăranii, a desfiinţat obligaţiile faţă boieri, dijma, şi a creat clase de ţărani în funcţie de avere (după numărul de vite deţinute).
Mai aproape de feudalism
Acesta a realizat și reforma agrară, care adoptată în 1962, nu a reprezentat neapărat o revoluție, căci conservatorii aflați la putere au vrut să-și păstreze cât mai multe privilegii.
Cum România acelui timp era mai apropiată de feudalism decât de modernitate, mai ales că la putere erau conservatorii, a fost nevoie să apară legile pentru reorganizarea administrativă, pentru construirea căilor ferate, și norme care stimulau formarea unui corp de experți în diverse domenii economice.
Încă din 1859, economiştii realizau importanţa pe care o au investiţiile pentru sănătatea unei economii. Partea bună era că la acea vreme exista un capital intern disponibil care rezulta din exportul de produse agricole.
Pe lângă acest capital intern, insuficient totuşi, politicienii vremii acordau o importanţă sporită şi capitalului extern. În 1865 este semnată concesiunea pentru construirea căii ferate care avea să unească Bucureştiul cu Dunărea, la Giurgiu. În privința șoselelor, faptul cel mai important este contractarea construirii, de englezi, a 19 poduri metalice.
Unirea Principatelor și sărăcia
Cele două principate erau sărace, slab productive şi înapoiate. Dacă din punct de vedere agricol se descurcau, deşi – la fel ca în prezent – erau inferioare ţărilor occidentale, în industrie erau cu 200 de ani în urma marilor puteri.
Nu exista o producţie de maşini sau unelte industriale în adevăratul sens al cuvântului, iar recensământul din 1860 scoate la iveală 12.900 de firme, dintre care jumătate erau mori. De altfel, PIB-ul anului 1862 se cifra la 2,3 miliarde de dolari, de circa 180 de ori mai mic decât cel din 2021. Iar PIB-ul pe cap de locuitor era de aproximativ 560 de dolari.
În rest, Valahia şi Moldova funcţionau 622 olării, 417 pive, 608 fierăstraie, 608 poverne, 1.687 brutării, 378 fabrici de gaz si ulei, 233 tăbăcării, 463 vărării, 145 de fabricanţi de lumînări si săpun, 226 cărămidării, 220 de producători de lactate, 23 de pietrării, patru fabrici de postav, 27 tipografii, 212 covrigării, 100 bragagerii, 78 zahanale, 509 diferite industrii, 14 fabrici ale statului şi – lucru interesant pentru perioada respectivă – 72 de fabrici de bere.
Imperiul Austriac și cel Otoman erau principalii parteneri de afaceri, iar exporturile totale ale Țărilor Române erau sub 120 de milioane de lei, în vreme ce importurile se cifrau la 71 de milioane de lei. Aceste cifra sunt valabile pentru intervalul 1859-1866.
Așa că, Alexandru Ioan Cuza avea o misiune extrem de dificilă pe care, din fericire, mare parte din populație a înțeles-o. Prioritară era sincronizarea economiilor din cele două țări, cât se putea vorbi în acel moment de economie, căci erau țări predominant agrare, comerțul era de fapt negustorie, iar industria era încă în stare de gestație.
Mai mult, după Unire, era momentul pentru modernizarea țării. S-a făcut o reformă fiscală în 1861, scrie Digi 24, prin instituirea unui impozit personal pentru bărbații majori, dublat de un impozit funciar.
A mai fost introdusă o contribuție pentru drumuri, semn că intenția era de a dezvolta infrastructura țării, impozitul funciar și alte măsuri care au făcut ca la sfârșitul anului 1861, în preajma deplinei lor unificări administrativ-politice, Principatele Unite Române să fie dotate cu un sistem fiscal relativ modern.
Interesant e că încă din 1859, economiştii realizau importanţa pe care o auinvestiţiile pentru o economie. Din fericire, Țările Române avea ceva capital la dispoziție, datorită exportului de produse agricole
Adoptarea leului ca monedă națională
Au fost reforme importante și dificil de pus în practică, abia în 1862 Unirea devine efectivă și se poate vorbi de un stat funcțional cu un singur guvern.
României îi lipsea însă o monedă proprie, iar Cuza și apropiații săi încep din chiar anul alegerii sale ca domn, 1859, pregătirile pentru înființarea unui sistem monetar.
Într-un document din 18 noiembrie al Consiliului de Miniștri al guvernului din Muntenia, apare pentru eventuala monedă denumirea de „romanat”, care era copiat, ca dimensiuni și greutate, după francul francez. Pe baza documentului, s-a întocmit, în 1860, un proiect de lege care stabilea că se vor bate monede din aur, argint și aramă, dar inițiativa a fost blocată de Marile Puteri, ca urmare a protestelor Imperiului Otoman.
Abia la un an după abdicarea lui Cuza, pe 22 aprilie 1867, este stabilită prin lege moneda națională leul.