Sursa foto: ACUE
Schema de plafonare a prețurilor la energie, aplicată în România din 2021, a creat un mecanism nesustenabil și netransparent, care a transferat presiunea financiară de pe consumatori direct pe furnizori și contribuabili. Daniela Dărăban, director executiv al ACUE, avertizează într-un interviu acordat Economedia că menținerea acestui model și ignorarea lecțiilor trecutului riscă să destabilizeze întregul sistem energetic.
Urmărește mai jos producțiile video ale Economedia:
- articolul continuă mai jos -
Deși a fost prezentată drept o soluție de protecție a populației în fața crizei energetice, plafonarea prețurilor a avut efecte secundare grave. „Plafoanele au fost stabilite la niveluri nesustenabile, inducând ideea falsă că energia poate fi ieftină prin simpla voință politică”, explică Daniela Dărăban. Furnizorii au fost obligați să suporte diferențele de preț, cu promisiunea decontărilor ulterioare, care însă „au fost lente, birocratice și imprevizibile”.
Criticile aduse furnizorilor sunt nefondate și populiste, susține Dărăban. „Explicațiile tehnice sunt înlocuite cu narative convenabile. Furnizorii sunt transformați în țapi ispășitori, deși costurile nu au fost stabilite arbitrar, iar prețul recunoscut nu putea depăși valorile din reglementări.” Ea atrage atenția că mecanismul de decontare a fost „strict reglementat de lege”, iar acuzațiile privind „abuzurile” sunt „complet nejustificate”.
Pentru a evita repetarea greșelilor, România trebuie să renunțe la intervențiile ad-hoc și să construiască politici energetice pe baze realiste. „Avem nevoie de transparență, onestitate instituțională și responsabilitate. Nu de explicații comode și vinovați fabricați post-factum”, avertizează Daniela Dărăban. Ea pledează pentru investiții, profesionalizarea deciziei publice și revenirea la reguli clare de piață, fără de care liberalizarea riscă să rămână doar o retorică fără fond.
Citește interviu integral cu Dana Dărăban, director executiv al ACUE, Federaţia Patronală a Asociaţiilor Companiilor de Utilităţi din Energie.
Economedia: Care au fost principalele distorsiuni produse în piața de energie de schema de plafonare a prețurilor? Cine plătește în final diferența dintre costul real și prețul plafonat? Care sunt riscurile întârzierilor la decontări pentru stabilitatea pieței și a furnizorilor?
Dana Dărăban: Începând cu 2021, autoritățile din România au intervenit pe piața de energie printr-o serie de ordonanțe de urgență care au introdus o schemă de plafonare a prețurilor la energie electrică și gaze naturale, adresată atât consumatorilor casnici, cât și celor non-casnici (IMM-uri, instituții publice etc.). Măsura a fost justificată de nevoia de a proteja populația în fața creșterilor bruște de preț, generate de criza energetică europeană, efectele războiului din Ucraina și volatilitatea globală a piețelor.
Spre deosebire de alte state europene care au aplicat ajutoare direcționate exclusiv către consumatorii vulnerabili, România a optat pentru o abordare generalizată, incluzând gospodării cu venituri ridicate și entități care nu aveau nevoie reală de sprijin. Mai grav, plafoanele au fost stabilite la niveluri nesustenabile, ca preț final cu toate taxele și tarifele incluse, inducând ideea falsă că energia poate fi „ieftină” prin simpla voință politică. Astfel, s-au generat distorsiuni majore în piață, s-a rupt legătura dintre consum și costul real, iar comportamentele de consum au fost influențate artificial.
La prima vedere, plafonarea a oferit protecție consumatorilor. În realitate, costurile nu au fost eliminate – doar ascunse. Diferența dintre costul real al energiei și prețul plafonat a fost suportată inițial de furnizori, cu promisiunea că statul va rambursa ulterior aceste sume. Însă promisiunea a rămas, de cele mai multe ori, neonorată la timp.
Decontările au fost lente, birocratice și imprevizibile. La finalul lunii iunie 2025, statul datora furnizorilor aproximativ 6,3 miliarde de lei, sume restante acumulate pe mai bine de un an și jumătate. În tot acest timp, furnizorii au fost nevoiți să finanțeze schema prin credite bancare, suportând costuri suplimentare cu dobânzile, costuri care nu sunt eligibile pentru rambursare și nici recunoscute legal.
Această presiune financiară nu este doar o problemă punctuală, ci o amenințare sistemică. Ea afectează capacitatea de funcționare a întregului lanț energetic – de la achiziții, până la investiții esențiale în infrastructură și securitate energetică.
În loc să învățăm din aceste dezechilibre grave și să reconfigurăm politicile publice pe baze realiste, asistăm la o reacție reflexă bine cunoscută: se caută vinovați. Furnizorii sunt transformați în țapi ispășitori ideali, iar explicațiile tehnice sunt înlocuite cu narative simpliste și convenabile.
Un exemplu elocvent este acuzația, complet nefundamentată, că furnizorii ar fi supraevaluat costurile energiei pentru a beneficia de subvenții. Această teorie, repetată inclusiv de parteneri sociali precum BNS, ignoră realitatea juridică și economică a schemei. În fapt, mecanismul de decontare a fost strict reglementat de lege: prețul recunoscut nu putea depăși valoarea maximă stabilită prin reglementări; plafoanele au fost impuse în funcție de pragurile de consum; marja comercială a furnizorilor a fost plafonată la o valoare fixă.
Prețurile nu au fost stabilite arbitrar de furnizori. Legea impunea facturarea celui mai mic dintre: prețul contractual, prețul plafonat sau costul total recunoscut. ANRE nu aprobă rambursări dacă prețul de achiziție era sub plafon. Din acest motiv, sumele de compensat pentru consumatorii non-casnici au fost considerabil mai mici decât pentru cei casnici. La gaze naturale, unde prețurile reale au fost în mod constant sub plafon, în ultimii doi ani, cererile de decontare au fost aproape inexistente.
O altă critică nejustificată se referă la așa-zisele „abuzuri” din piața de echilibrare. În realitate, costurile din această piață au crescut semnificativ în ultimii ani, iar în 2024 au cunoscut o explozie fără precedent – complet în afara controlului furnizorilor. Cu toate acestea, limita legală de 5% impusă acestor costuri nu a fost ajustată niciodată în timpul aplicării schemei, deși contextul pieței s-a modificat radical. Autoritățile au lăsat prețurile pe piața de echilibrare să evolueze necontrolat, dar au continuat să penalizeze furnizorii pentru variații imposibil de evitat.
Schema de plafonare a avut, fără îndoială, un efect temporar benefic pentru consumator. Însă costul real al acestui beneficiu a fost transferat în mod netransparent către furnizori și, în final, către toți contribuabilii. În lipsa unor rambursări clare și predictibile, riscul destabilizării pieței energetice este real și în creștere.
Ceea ce este și mai îngrijorător e că, în loc să învățăm din greșelile trecutului, continuăm să perpetuăm un tipar toxic: se evită asumarea deciziilor, se repetă aceleași greșeli, iar analiza riguroasă este înlocuită de acuzații populiste. Acest tip de discurs nu doar că erodează încrederea în sectorul energetic, ci creează un precedent periculos: penalizarea celor care au fost obligați să țină sistemul în viață cu resurse proprii.
Dacă dorim un sistem energetic sustenabil, bazat pe reguli clare și echilibru economic, avem nevoie de transparență, onestitate instituțională și responsabilitate. Nu de explicații comode și vinovați fabricați post-factum.
Economedia: Cât de reală este liberalizarea pieței de energie în România în prezent? Care sunt principalele obstacole care împiedică funcționarea corectă a concurenței? Ce riscuri apar după eliminarea plafonării, mai ales în contextul sezonului rece?
Dana Dărăban: Adevărul este că liberalizarea pieței de energie nu funcționează cu jumătăți de măsură, măsuri mai degrabă formale decât funcționale. Avem un cadru legislativ care proclamă existența unei piețe concurențiale, dar mecanismele reale de piață sunt afectate de intervenții administrative, întârzieri cronice în decontări și instabilitate legislativă.
Odată cu eliminarea plafonării, cel mai mare risc rămâne volatilitatea prețurilor, în special în contextul unei ierni dificile. Creșterea cererii, eventuale probleme de aprovizionare și factori geopolitici pot amplifica tensiunile din piață.
Este crucial ca autoritățile să evite capcana intervențiilor reactive – care în trecut au creat mai multă instabilitate decât soluții. În locul unor politici de criză impuse „peste noapte”, este nevoie de: transparență decizională; comunicare clară cu piața și consumatorii; scheme de sprijin țintite, exclusiv pentru categoriile vulnerabile.
Există încă percepția greșită că furnizorii stabilesc prețurile la energie după bunul plac. Realitatea este mult mai complexă. Într-o piață concurențială, furnizorii trebuie să se adapteze constant, să își ajusteze politicile comerciale într-un mediu competitiv, unde supraviețuirea depinde de capacitatea de a oferi prețuri corecte și servicii fiabile.
Prețul final plătit de consumator nu este decis arbitrar, ci este influențat covârșitor de prețul energiei din piața angro, acolo unde furnizorii achiziționează energia de la producători. Această componentă, aflată complet în afara controlului lor, determină baza prețului final. Un alt aspect esențial, adesea ignorat în spațiul public, este ponderea costurilor reglementate în prețul final facturat. În medie, peste 45% din factura consumatorului este reprezentată de taxe, tarife de rețea, accize și TVA – toate stabilite de autorități. Furnizorii nu au niciun control asupra acestor costuri; ei doar le colectează de la client și le virează mai departe către stat și operatorii de sistem.
Prin urmare, a reduce întreaga dezbatere privind prețul energiei la rolul furnizorilor înseamnă a ignora realitățile pieței și arhitectura fiscală a sistemului. Este nevoie de o înțelegere corectă a lanțului de formare a prețului și de o comunicare publică responsabilă, bazată pe fapte – nu pe percepții simpliste.
Fără o asumare politică fermă a revenirii la regulile pieței și fără reconstrucția încrederii în mecanismele concurențiale, „liberalizarea” riscă să rămână doar un cuvânt gol – un exercițiu de retorică ce va face loc populismului și intervențiilor discreționare.
România a experimentat un regim al prețurilor reglementate, iar rezultatul a fost un sistem fragil, dezechilibrat și lipsit de capacitate de adaptare. Chiar dacă statul deține aproximativ 80% din producția de energie, lipsa investițiilor în infrastructură și capacități noi a condus la o reducere semnificativă a ofertei și, implicit, la vulnerabilizarea întregului sistem.
Reintroducerea funcționării reale a pieței nu poate fi o simplă revenire „la normal”. Ea trebuie însoțită de măsuri structurale coerente, politici publice predictibile și un sprijin direcționat clar către categoriile vulnerabile. Iar cheia este una singură: investițiile – în producție, în transport și distribuție, în digitalizare, în automatizare, în reziliență cibernetică.
Pentru toate acestea, este nevoie de implicarea combinată a companiilor publice și private, într-un cadru legislativ clar, stabil și orientat spre rezultate. Fără această abordare strategică și fără o schimbare de mentalitate la nivel instituțional, riscăm să repetăm aceleași greșeli – doar ambalate diferit.
Economedia: Cum putem evita pe viitor mecanismele disfuncționale și intervențiile ad-hoc? Ce măsuri ar trebui luate pentru o piață funcțională, transparentă și predictibilă? Există voință reală de a trece de la gestionarea crizei la o politică energetică pe termen lung?
Dana Dărăban: Pentru a evita reapariția unor mecanisme disfuncționale și a intervențiilor ad-hoc, este nevoie de o schimbare profundă în modul de guvernanță. Nu putem construi o piață funcțională doar reacționând la crize. Avem nevoie de o guvernanță care anticipează riscurile, definește reguli clare și le aplică în mod consecvent, într-un cadru care stimulează investițiile, concurența reală și încrederea tuturor actorilor din sistem.
În plan politic, deși există declarații de intenție privind stabilirea unei politici energetice predictibile și pe termen lung, realitatea decizională este în continuare dominată de reflexe reactive și de cicluri electorale. Unele inițiative legislative sau stimulente pentru investiții sunt încurajatoare, dar fără o voință politică robustă și fără o viziune strategică reală, aceste măsuri riscă să rămână fără continuitate.
Dar dincolo de reguli, instituții și strategii, trebuie să punctăm un aspect esențial – poate incomod, dar necesar: avem nevoie de oameni potriviți în pozițiile-cheie ale deciziei publice. Nu putem vorbi despre o piață funcțională în 2025 cu structuri decizionale care înțeleg piața energetică prin prisma realităților din anii ’90.
Este nevoie urgentă de profesioniști care înțeleg nu doar principiile generale ale reglementării, ci dinamica reală a pieței moderne: noile modele tehnologice, complexitatea financiară a instrumentelor de tranzacționare, riscurile de securitate energetică, impactul digitalizării și automatizării, relația dintre geopolitică și fluxurile comerciale.
Oamenii tehnici din sistemul energetic „țin lumina aprinsă” – la propriu – în condițiile în care evoluția tehnologică a depășit cu mult ritmul reglementărilor sau al deciziilor politice. În lipsa unei reforme reale în resursa umană a administrației, acești specialiști sunt nevoiți să facă un „balet periculos” între provocările complexe ale pieței moderne și mentalitățile de reglementare istorice, rigide, adesea depășite.
Acest dezechilibru nu poate continua la nesfârșit. Fără profesionalizarea deciziei publice, fără consolidarea competențelor tehnice în instituțiile de reglementare, politicile energetice vor continua să fie instabile, reactive și, uneori, pur și simplu contraproductive.
Economedia: Cum ar trebui regândită schema de sprijin pentru consumatorii vulnerabili? Care este rolul companiilor din sector în susținerea implementării ajutorului direcționat? Ce riscuri administrative pot întârzia accesarea fondurilor europene dedicate combaterii sărăciei energetice?
Dana Dărăban: Pentru ca schema de sprijin să fie eficientă și sustenabilă, protecția consumatorilor trebuie să fie țintită, transparentă și adresată exclusiv celor aflați în reală vulnerabilitate, nu aplicată arbitrar întregii piețe, așa cum s-a întâmplat în trecut. Măsurile generalizate diluează resursele, distorsionează semnalele de preț și generează inechități sociale.
Schema de sprijin trebuie să pornească de la o definire corectă și actualizată a consumatorului vulnerabil, adaptată realităților socio-economice actuale. Acest lucru înseamnă: utilizarea unor instrumente eficiente de identificare, crearea unor baze de date interconectate între instituții (ANAF, ANPIS, primării, furnizori etc.) și asigurarea transparenței criteriilor de eligibilitate. Fără o infrastructură digitală solidă și interoperabilă, nicio schemă nu poate funcționa eficient, oricât de bine ar fi intenționată.
Companiile din sector nu trebuie să preia responsabilități sociale care aparțin statului, dar pot avea un rol activ în sprijinirea implementării ajutorului direcționat. Membrii ACUE și alți actori din piață pot contribui cu: sprijin operațional și logistic în derularea programelor, date utile pentru țintirea beneficiarilor, colaborare tehnică cu autoritățile, dezvoltarea de instrumente digitale care să ușureze accesul la ajutor și campanii de informare pentru populație.
Exemple europene, precum schema „Chèque énergie” din Franța, arată că parteneriatul public-privat poate funcționa eficient, fără ca responsabilitatea finală să fie transferată companiilor. Statul rămâne responsabilul principal, iar companiile – un sprijin valoros pentru implementare.
România se află în fața unei oportunități strategice majore – dar și a unui risc real. Peste 7,4 miliarde de euro din fonduri europene sunt condiționate de reforme în domeniul energiei și al protecției sociale.
Aproximativ 1,4 miliarde euro din REPowerEU sunt legate direct de reforme în domeniul protecției consumatorilor vulnerabili. Între 5 și 6 miliarde euro din Fondul Social European pentru Climă depind de finalizarea și operaționalizarea Planului Social pentru Climă, al cărui termen de depunere a fost 30 iunie 2025.
Întârzierile administrative, lipsa unui cadru normativ clar, lipsa de coordonare între instituții și baze de date fragmentate riscă să compromită accesarea acestor fonduri. În contextul crizei energetice și al tranziției verzi, aceasta ar fi o pierdere strategică majoră, cu efecte directe asupra celor care au cea mai mare nevoie de sprijin.
Economedia: Ce semnale esențiale ar trebui să transmită România pentru a recâștiga încrederea investitorilor? Și cum pot investițiile în infrastructura energetică stimula economia și reduce prețurile? Cât de serios mai poate fi perceput sectorul energetic românesc de investitori în condițiile actualei instabilități legislative?
Dana Dărăban: Pentru a recâștiga încrederea investitorilor, România trebuie să transmită semnale clare de stabilitate, predictibilitate și maturitate instituțională. În lipsa acestor elemente, liberalizarea rămâne un decor superficial, iar piața energetică funcționează cu frâna trasă.
Investitorii nu se tem de complexitate, ci de impredictibilitate. Ei caută: reguli clare și aplicate consecvent, cadru legislativ aliniat cu realitățile pieței, decizii asumate, nu intervenții administrative bruște sau arbitrare. Fără aceste condiții, România va continua să fie percepută drept o destinație cu risc ridicat, în special în sectorul energetic – unde orice investiție necesită orizonturi lungi de planificare și recuperare a capitalului.
Un studiu realizat de Valorem pentru Federația ACUE arată că România are nevoie de investiții suplimentare de aproximativ 1,1 miliarde euro pe an doar pentru modernizarea infrastructurii de distribuție și susținerea tranziției energetice. Impactul acestor investiții este semnificativ: beneficii economice potențiale de până la 10,6 miliarde euro anual (aproximativ 3,3% din PIB); evitarea pierderilor fiscale de peste 4,6 miliarde euro/an; crearea a peste 230.000 de locuri de muncă; creșterea PIB-ului cu până la 16,5% în cinci ani. Mai mult decât atât, aceste investiții: permit integrarea eficientă a surselor regenerabile, mai ieftine, cu impact marginal asupra facturii consumatorului.
Însă operatorii de distribuție și investitorii privați nu pot mobiliza capital în lipsa unui cadru de reglementare care să fie: adaptat condițiilor economice actuale, aliniat cu obiectivele de tranziție energetică și însoțit de mecanisme de stimulare a investițiilor.
Instabilitatea legislativă e cel mai toxic mesaj pentru capitalul privat. În prezent, instabilitatea normativă și deciziile administrative arbitrare slăbesc dramatic credibilitatea României ca destinație investițională. Piața energetică este afectată în mod direct: lipsa unei traiectorii clare blochează finanțări, întârzie proiecte și ridică riscul perceput de către actorii financiari.
În absența unei viziuni strategice coerente, fiecare intervenție de moment descurajează capitalul privat și generează costuri suplimentare care se răsfrâng, în cele din urmă, asupra consumatorilor.
Investitorii nu cer garanții artificiale, ci respectarea angajamentelor, transparență în decizie și stabilitate în aplicarea reglementărilor. România trebuie să treacă de la gestionarea haotică a crizelor la o guvernanță credibilă, predictibilă și profesionistă. Doar astfel putem atrage capital, moderniza sistemul și asigura un preț echitabil și sustenabil pentru toți consumatorii. Încrederea investitorilor nu se câștigă prin discursuri, ci prin reguli clare, decizii stabile și respect pentru principiile economiei de piață.
Economedia: Reducerea TVA este o soluție sustenabilă sau doar o măsură de criză care substituie reformele structurale?
Dana Dărăban: Reducerea TVA este o măsură cu efecte imediate și echitabile, recomandată inclusiv de Comisia Europeană pentru atenuarea efectelor volatilității din piețele energetice. Poate funcționa ca un instrument de protecție pe termen scurt, dar nu poate și nu trebuie să substituie reformele structurale necesare pentru un sistem energetic sustenabil și competitiv.
În contextul crizei energetice, multe state europene au apelat la ajustări fiscale temporare. Reducerea TVA este o soluție legitimă în momente de presiune socială acută, însă eficiența ei se diminuează rapid în lipsa unor politici profunde care să abordeze cauzele sistemice: creșterea capacității de producție, modernizarea infrastructurii, stimularea concurenței și accelerarea tranziției către surse regenerabile.
Analizând structura unei facturi de energie, observăm că aproape jumătate din costuri provin din achiziția energiei de pe piața angro. Prin urmare, intervențiile sustenabile trebuie să vizeze inclusiv zona de producție, acolo unde se generează valoare, dar și blocaje. În România, statul, deși acționar majoritar în aproximativ 80% din producția de energie electrică, extrage constant resurse din sector fie prin dividende, fie printr-o taxare sistematică ce reduce drastic capacitatea de reinvestire.
Nu vorbim aici de windfall taxes, justificate în situații de profituri excepționale, ci de o practică sistematică în care sectorul energetic este tratat exclusiv ca o sursă de venit bugetar. Aceasta este o contradicție structurală. Pe de o parte, se clamează nevoia de investiții în noi capacități și eficiență; pe de altă parte, se diminuează tocmai resursele disponibile pentru aceste investiții, tratând producătorii de stat ca simpli furnizori de venituri bugetare, și nu ca piloni strategici ai competitivității economice.
În paralel, infrastructura de distribuție se confruntă cu riscuri din ce în ce mai mari și cu o lipsă cronică de predictibilitate. Deși autoritățile declară sprijin pentru modernizarea rețelelor, cadrul de reglementare actual nu oferă semnale economice clare care să stimuleze investițiile. Ratele reglementate de rentabilitate nu reflectă riscurile reale ale sectorului și nevoile actuale. Procedurile de aprobare a cadrului de stimulente pentru investițiile în distribuție sunt, din păcate, orice altceva decât un mecanism funcțional de accelerare. În loc să simplifice și să încurajeze, ele perpetuează mentalități vechi, birocratice, în care reglementările sunt construite mai degrabă ca exerciții de imagine decât ca angajamente reale. Se promit stimulente doar formal, cu speranța că investitorii nu vor observa capcanele din detalii, iar în final nu li se livrează ceea ce li s-a garantat. Această abordare nu doar că subminează încrederea investitorilor, dar compromite și orice șansă reală de modernizare a rețelelor.
Suplimentar, în loc să creeze un climat favorabil dezvoltării infrastructurii, statul menține bariere artificiale precum „taxa pe stâlp” – o măsură care descurajează exact genul de investiții fizice pe care sistemul energetic le reclamă urgent. Astfel, distribuția rămâne captivă între reglementări neadaptate și riscuri în creștere, fără protecții adecvate sau stimulente reale.
În concluzie, reducerea TVA este un paliativ necesar în acest moment, în contextul ieșirii din plafonarea generalizată și al creșterii cotei de TVA de la 1 august. O susținem ca măsură temporară de protecție socială. Dar ea nu poate și nu trebuie să înlocuiască politicile reale de reformă. Fără investiții curajoase, reforme structurale și o regândire profundă a rolului statului – nu ca beneficiar bugetar pasiv, ci ca arhitect activ al dezvoltării – sistemul energetic românesc nu va putea răspunde provocărilor viitoare.
