Sursa foto: Pixabay
Competiţia înverşunată care se profilează pentru aprovizionarea cu gaz natural lichefiat (GNL) între Europa şi Asia riscă să provoace preţuri de achiziţie foarte ridicate pentru a obţine contracte, chiar penurii. Şi asta, de iarna viitoare. Asemenea scenarii constituie o ameninţare pentru democraţiile europene. Deoarece slăbind industria – şi locurile de muncă din industrie -, criza energetică favorizează dezvoltarea extremelor, de stânga ca şi de dreapta. Un risc cu atât mai mare cu cât ţările europene sunt deocamdată incapabile să cadă de acord pe răspunsul colectiv care să ducă la scăderea preţurilor energiei, arată un editorial publicat în La Tribune, scrie Rador.
Va trece iarna fără întreruperi de electricitate în Franța? În momentul în care consumul creşte o dată cu sosirea unui val de frig pe tot teritoriul, problema focalizează atenţia media, a francezilor şi membrilor guvernului, toţi cu ochii aţintiţi pe aplicaţia EcoWatt. Acestei temeri din Hexagon, se adaugă o alta, în Europa: aceea de a duce lipsă de gaz timp de mai mulţi ani din cauza dificultăţilor de a găsi alternative la gazul rusesc. Chiar să fie nevoie să se plătească deosebit de scump în mod structural. Într-adevăr, competiţia care se profilează pentru aprovizionarea cu gaz natural lichefiat (GNL) între Europa şi Asia – aflată şi ea în căutare de gaz pentru a înlocui cărbunele – riscă să provoace „în cel mai bun caz” preţuri de achiziţie foarte ridicate pentru a obţine contracte, „în cel mai rău caz” o penurie, dacă ţările asiatice, cu China în frunte, ar urma să câştige pariul. Şi asta, din iarna 2023-2024, a alertat luni Agenţia internaţională a energiei (AIE), estimând deficitul potenţial la peste 6,5% din consumul european total constatat în 2021. E urgent. Nevoile de import net din Asia sunt pe cale să le depăşească pe cele din Europa.
Când industria dă înapoi, mânia creşte şi partidele extremiste de asemenea
Ameninţarea este considerabilă. Ea ascunde de fapt o alta, mai puţin vizibilă şi mai periculoasă, care depăşeşte mizele de suveranitate energetică: cea a unei scăderi a democraţiei în Europa. Desigur, ea este deja fragilizată o dată cu creşterea continuă în toate ţările membre a partidelor extremiste, fie că sunt de stânga sau de dreapta. Dar criza energetică ar putea să-i dea lovitura de graţie dacă gazul ar lipsi sau dacă preţurile actuale ale energiei ar urma să devină durabile. De ce? Pentru că, dacă se confirmă, asemenea scenarii riscă mult să măture industria europeană, şi, prin ricoşeu, locurile de muncă din industrie, cea mai bună pavăză faţă de creşterea nemulţumirilor de care se folosesc extremele de tot felul. Când industria dă înapoi, mânia creşte şi partidele extremiste de asemenea. Este mărturie creşterea extremei-drepte după anii 1980, marcată de accelerrea globalizării şi cortegiul ei de delocalizări. Dar şi, de peste un deceniu, a extremei stângi, devenită, în Franţa, majoritară pe partea stângă, în detrimentul curentului social-democrat.
Voinţă de reindustrializare
Ironie a istoriei, această ameninţare la adresa industriei câştigă teren în acelaşi moment în care reindustrializarea începută în ultimii ani începea să dea roade, în Franţa în special, şi când Europa începe în sfârşit să conştientizeze importanţa acestui sector de activitate pentru a-şi asigura suveranitatea.
Totuşi, va putea oare să-şi concretizeze ambiţia, în situaţia în care la criza energetică se adaugă ameninţarea Inflation Reduction Act (IRA), acest plan de investiţii american colosal destinat favorizării producţiei naţionale? Există speranţă, dar şi motive de scepticism. Răspunsul nu poate fi decât colectiv. Or, dacă ţările europene au dat dovadă de solidaritate în timpul crizei sanitare împrumutând în comun pentru a finanţa planurile de relansare naţionale sau coordonându-şi politica de achiziţii de vaccunuri, n-au încetat până acum să se dispute pe diferite măsuri ce trebuie luate pentru a duce la scăderea preţurilor energiei (plafonarea preţului gazului, achiziţiile în comun…).
Cât despre un „Buy European Act”, cum preconizează Franţa, pare foarte complicat de pus în practică. Nu numai pentru că se situează la antipozi faţă de principiile Bruxelles-ului de a pune interesele consumatorului înaintea celor ale muncitorilor. Dar şi pentru că este compusă din ţări membre care, prin intermediul fiscalităţii sau dreptului muncii, sunt mai mult concurente decât partenere.
Prin urmare, doar continuarea eforturilor de eficacitate energetică şi de dezvoltare în marş forţat a altor surse de energie, în frunte cu regenerabilele şi nucleară, par a fi în măsură să oprescă această spirală funestă. Dar având în vedere treapta de depăşit în termeni de capacitate pentru eolian şi solar şi timpul pentru a construi centrale nucleare, rămâne de văzut dacă democraţiile noastre vor putea rezista până atunci.