Foto: Pixabay
Într-o Europă care trebuie să lupte atât împotriva încălzirii globale, cât și să obțină acces la noi resurse energetice în urma războiului din Ucraina, tensiunile dintre cele două țări nu au fost niciodată atât de puternice, subliniază Jean-Michel Bezat în editorialul său, scrie Le Monde, citat de Rador.
Sâmbătă, 15 aprilie, la ora 23:45, Germania și-a deconectat ultimele trei reactoare nucleare. Câteva sute de manifestanți au sărbătorit evenimentul, la Poarta Brandenburg din Berlin, la chemarea Greenpeace. Astfel se încheie o aventură începută în 1955 de cancelarul Konrad Adenauer. Succesorul său mai recent, Angela Merkel, a confirmat lovitura finală în mai 2011, la două luni după accidentul de la Fukushima, Japonia.
Franța tocmai a relansat un program de șase reactoare cu apă grea presurizată (EPR), marcând continuitatea unei politici inițiate de generalul de Gaulle la sfârșitul celui de-al doilea război mondial. Unde este „adevărul” și unde eroarea?
Aceste alegeri fundamental opuse confirmă cel puțin faptul că politica energetică – în special cea nucleară – rămâne unul dintre dezacordurile majore din „perechea” franco-germană.
De douăzeci de ani, cele două țări au făcut totuși o cauză comună. Unii chiar au visat la un „Airbus energetic” care să apropie Franța de Germania reunificată. În anii 1990, Framatome și Siemens au dezvoltat EPR. Alianța nu putea dura însă, cu Germania hotărâtă să pună capăt energiei atomice. Verzii s-au concentrat pe lupta antinucleară – și pacifistă. Ajunși la putere în coaliția „Roșu-Verde” în 1998, aceștia au modelat puternic politica energetică pentru ultimul sfert de secol. În versiunea sa germană („Atomkraft? Nein danke”), sloganul „Energie nucleară? Nu, mulțumesc!” a canalizat lupta tuturor antinuclearelor anilor 1970-1980.
Dublu imperativ
Energia nucleară este, dimpotrivă, înscrisă în ADN-ul politic al Franței, dacă nu chiar al francezilor. Trebuie să ne întoarcem în 1945, când printr-o ordonanță a fost creată Comisia pentru Energie Atomică (CEA) „pentru utilizarea [energiei nucleare] în diverse domenii ale științei, industriei și apărării naționale”. De la bun început au fost luate în considerare toate aplicațiile fisiunii atomice, de la energie la bombe, până la punctul în care este dificil să se separe puterea nucleară civilă de cea militară.
Convergența de vederi între gauliști și comuniști, centralizarea politică, dezvoltarea tehnologiei și științei conduse de stat și monopolul Energie De France, tot atâtea excepții franceze necunoscute în Germania, vor deschide și calea energiei atomice civile. Totul era pregătit, începând cu sfârșitul anilor ’60, pentru accelerarea construcției de centrale electrice după primul șoc petrolier din 1973 și pentru ajungerea la 75% din energie electrică din surse nucleare.
Se întoarce o pagină în Germania, se scrie un nou capitol în Franța. Într-o Europă care trebuie să răspundă unui dublu imperativ – lupta împotriva încălzirii globale și accesul la noi resurse energetice după războiul din Ucraina – tensiunile franco-germane nu au fost niciodată atât de puternice.
Franța nu este singură în această luptă. A doua zi după decizia Germaniei, Finlanda a lansat centrala Olkiluoto – cu treisprezece ani întârziere. Brexitul a lipsit însă Parisul de principalul său sprijin, Marea Britanie, iar proiectele din mai multe țări ale Uniunii Europene nu contrazic faptul că actualul climatul politic general nu este favorabil energiei nucleare.
Privit de la Paris, Berlinul exercită o presiune necruțătoare pentru a reduce ambițiile franceze și pentru a-și impune modelul de tranziție energetică la Bruxelles. Acest lobby frenetic este întruchipat de vicecancelarul responsabil cu economia și clima, Robert Habeck, un demn succesor al inflexibilului Jürgen Trittin din anii 2000. Franța consideră că președintele Comisiei Europene, care ar trebui să apere „neutralitatea tehnologică” a diferitelor surse de energie cu emisii scăzute de carbon, are tendința nefericită de a se alinia intereselor țării sale.
Recuperarea suveranității industriale
Ursula von der Leyen consideră că energia nucleară nu este „strategică pentru viitor”, spre deosebire de cea solară, eoliană, sau față de hidrogen și baterii. /…/
Parisul va trebui să consacre mult timp pentru a convinge că energia nucleară este o armă în lupta împotriva schimbărilor climatice. Și, de asemenea, pentru a demonstra rolul crucial pe care îl poate juca în revendicarea suveranității industriale a Europei, unul dintre principalele obiective ale Comisiei din 2019. Poate oare Bătrânul Continent să depindă de panouri solare, baterii, materii prime și metale rafinate importate masiv din China, în timp ce piața globală pentru tehnologiile cu emisii scăzute de carbon se va tripla în 2030?
Ursula von der Leyen a ținut un discurs important pe 30 martie la Bruxelles: fără concesii către Beijing și fără aliniere la politica Washingtonului de a-și apăra „strategia de reducere a riscurilor prin economie”. Guvernul francez nu a omis să sublinieze „incoerențe” între ambițiile industriei ecologice și respingerea energiei nucleare. Bătălia nucleară dintre Paris și Bruxelles este departe de a se fi sfârșit.