Sursa foto: Facebook
La primele alegeri aproape libere, produsul Ion Iliescu a fost împachetat electoral ca fiind „un președinte pentru liniștea noastră”, o găselniță marketing excelentă, care a avut priză la 85% dintre cei prezenți la vot în 1990. După agitația din decembrie 1989, după hărmălaia din CPUN, după agitația de prin toată țara din primele luni ale anului 1990, oamenii au preferat ordinea și liniștea promisă de un om care vorbea pe limba pe care au auzit-o pe toate canalele de comunicare în jumătate de secol de comunism.
Urmărește mai jos producțiile video ale Economedia:
- articolul continuă mai jos -
Nu putem ști cât și-au dorit liniștea alegătorii și cât au fost făcuți să și-o dorească de către membrii eșalonului 2 al PCR, cu o propagandă admirabil de bine pusă la punct (care ne amenința cu teroriștii care trag din toate pozițiile și otrăvesc apa, cu moșierii care ne vor pune botnițe la culesul de struguri, cu străinii care ne vor lua întreprinderile și ne vor exploata sau da afară, cu ungurii care ne vor lua Ardealul etc.), o propagandă transmisă pe toate canalele de informare, foarte bine controlate de aceiași oameni ai vechiului sistem (televiziune, radio, presă scrisă).
Știm însă că au murit mai mulți oameni după ce a fugit dictatorul și la butoane era deja Ion Iliescu decât în timpul represiunii ordonate de acesta. De asemenea, știm că angajații Securității au revenit, fără să fi plecat vreodată, în „noul SRI”, înființat după „evenimentele” de la Târgu Mureș. Și tot ei s-au făcut foarte utili la mineriada din iunie 1990, cea care a risipit ultimele vestigii din uriașul capital de simpatie câștigat de țara noastră în decembrie 1989. În toate aceste situații, Ion Iliescu s-a auto-distribuit în rolul salvatorului providențial, dar nu a putut alunga niciodată suspiciunea că a fost de fapt un pompier-piroman. Același scenariu s-a repetat și în 2000, când Ion Iliescu ne-a mai salvat încă o dată: tocmai de extremismul pe care l-a finanțat, tolerat și cu care a guvernat înainte de 1996.
Nu putem ști dacă alternanța la putere se putea face altfel, adică fără implicarea aparatului politic al unei dictaturi care a reușit să neutralizeze aproape orice fel de opoziție organizată atât în țară cât și în exilul fracturat sistematic de Securitate.
Știm însă – și știam chiar și atunci – că nu era neapărat obligatoriu ca România lui Ion Iliescu să alerge cu tratatul de vasalitate după muribunda măreață Uniune Sovietică.
Nu știm dacă Ion Iliescu a fost într-adevăr un președinte pentru liniștea noastră, dar știm sigur că Ion Iliescu a fost președintele liniștii privilegiaților și torționarilor regimului ilegitim și criminal instaurat de armata de ocupație a URSS.
Declarația de la Snagov, acceptarea înfrângerii din 1996, faptul că în ultimul său mandat nu s-a opus aderării României la NATO și la UE sunt meritorii, dar ele nu dau înapoi generației mele deceniul pierdut din cauza unui personaj care a frânat cât a putut orientarea spre vest și spre economia de piață a țării noastre. Progresele făcute sub conducerea sa – atâtea câte au fost – s-au realizat „cu sula în coaste”, potrivit propriei sale expresii.
Tergiversarea reformelor politice și a celor economice a rezultat în ceea ce tot el a botezat sub numele de „capitalism de cumetrie”, adică un sistem în care privilegiații conectați cu vechiul regim au extras resurse datorită puterii politice și pentru păstrarea ei.
Din punct de vedere economic, Ion Iliescu s-a opus din răsputeri privatizărilor, în special celor transparente (pe bursă sau cu licitații cu criterii clare). Sub sloganul „nu ne vindem țara”, privatizările au fost amânate, sabotate până când firmele de stat au fost căpușate până la faliment de către directorimea rămasă în funcție de pe vremea Comitetului de Stat al Planificării. Când au privatizat, au făcut-o în ritmul în care au putut cumpăra ei și tovarășii care aveau acces la creditele de la Bancorex și Banca Agricolă. Credite primite doar de ei, cu dobândă mult sub rata inflației, garantate tocmai cu fabricile și hotelurile pe care le cumpărau. Credite pe care, uneori, chiar le-au rambursat, după ce valoarea lor reală a fost adusă la derizoriu de o inflație cu trei cifre. Da, exact aceeași inflație care a spulberat economiile, salariile și pensiile părinților și bunicilor noștri. Ceea ce tovarășii lui Ion Iliescu n-au putut cumpăra ei sau vinde cu totul unor investitori care știau să-i cointereseze, au vândut pe bucăți, la fier vechi. Doar falimentele bancare din anii 1990 ne-au costat câteva miliarde de dolari. Subvenționarea unor firme de stat falimentare ne-a mai costat vreo 20 de miliarde cel puțin.
Este util să facem o comparație cu măsurile luate în alte țări foste socialiste. În 9 decembrie 1990, guvernul cehoslovac decide ca procesul de privatizare a Skoda Automobile, inițiat cu câteva luni în urmă, să continue cu grupul Volkswagen, deși, din motive istorice, investitorii francezi ar fi fost preferați celor germani. În aceeași lună, în România, Corneliu Coposu, fostul secretar al lui Iuliu Maniu și „răsplătit” deja cu 17 ani de închisoare, era huiduit tocmai în timpul festivităților dedicate Marii Uniri (sub zâmbetele președintelui Iliescu și primului ministru Petre Roman), iar de Crăciun, Regele Mihai era alungat din nou din țară. Se încheia astfel în mod coerent un an în care au avut loc trei mineriade (ianuarie, februarie, iunie) și un conflict interetnic (martie). Interminabila tranziție românească începea pe fondul unei ostilități stimulate de oficialități față de capital în general și a celui străin în special. Mesajul transmis – nu ne vindem țara celor care n-au mâncat salam cu soia – a fost corect recepționat de către investitorii străini serioși, care s-au orientat către alte țări din Europa Centrală și de Est. Doar alternanța la putere din 1996 va schimba (tardiv, ezitant și cu erori) acest trend. România pierduse valul entuziasmului de la începutul anilor 1990 și ieșea pe piața internațională a capitalului după criza mexicană (1994) și în timpul celei asiatice (1997) și ruse (1998). Privatizarea Dacia va începe doar în 1998 și se va încheia cu circa un deceniu mai târziu decât privatizarea Skoda, în condiții incomparabil mai nefavorabile. Astfel, 31% din acțiunile Skoda Automobile au fost vândute grupului Volkswagen cu 620 milioane de mărci (373 milioane dolari, la care se adăugau promisiuni de investiții de 6,35 miliarde de dolari, în timp ce 51% din Dacia au fost vândute cu doar 50 milioane dolari, promisiuni de investiții de 269 milioane de dolari și nenumărate facilități fiscale oferite constructorului francez. Cu toate progresele realizate ulterior de Dacia, decalajul nu a fost recuperat până azi: în fiecare an, Dacia a vândut doar între jumătate și două treimi din numărul de autovehicule produse de Skoda, la un preț mediu inferior acestora.
„Proprietatea privată este un moft” a spus Ion Iliescu atunci când era vorba despre restituirea locuințelor și terenurilor confiscate. Tot el a permis însă cumpărarea apartamentelor de către cei care locuiau în ele. Nu pentru că ar fi visat – ca Margaret Thatcher – la o națiune de proprietari, ci pentru că era o metodă de a cumpăra voturi, una din puținele situații în care electoratul nu a fost păcălit.
Cea mai mare păcăleală a electoratului a fost inflația, al cărui nivel record a fost atins în 1993 (256% pe an) și a continuat multă vreme. De-abia în 2005 rata inflației a scăzut sub 10%, în condițiile în care Bulgaria a realizat acest lucru adoptând un consiliu monetar bazat pe marca germană încă din 1998. Prețurile din România socialistă nu aveau nici o legătură cu realitatea, cu piața internațională, ceea ce făcea aproape imposibil să-ți dai seama care firmă este sau nu rentabilă din punct de vedere economic. Autoritățile politico-monetare de atunci au considerat că inflația este cea mai convenabilă metodă de ajustare a prețurilor relative și de finanțare deficitului bugetar. Liberalizarea prețurilor a fost decisă târziu (1991) de guvernul lui Petre Roman și a contribuit la căderea acestuia (altă mineriadă!).
Realitatea economică nu poate fi însă schimbată cu bâta și guvernarea Stolojan a adus o austeritate inevitabilă după doi ani de haos generalizat într-o economie care nu mai era nici planificată centralizat, nici privatizată. Pentru a evita incapacitatea de plată a țării, firmele de stat au fost obligate să repatrieze eventualele solduri în valută. Cursul de schimb era controlat de către BNR și era tot mai departe de cel practicat de „valutiștii” de pe piața neagră. Oficial, românii nu aveau voie să cumpere mai mult de echivalentul a 500 de dolari pe an, iar fiecare achiziție de valută trebuia înregistrată în pașaport de casa de schimb valutar. După ce guvernarea Stolojan a amânat liberalizarea prețurilor până după realegerea lui Ion Iliescu din 1992, guvernarea Văcăroiu a adus o stabilitate în imobilism și simularea unor privatizări făcute parcă anume pentru a împiedica orice restructurare serioasă a companiilor.
Atunci, în anii 1990 s-au făcut marile averi dubioase, atunci au apărut miliardarii de carton, deși se aplica impozitarea progresivă, cu rate de impozitare până la 60%.
O altă păcăleală a electoratului a fost mascarea șomajului prin pensionări medicale sau anticipate. Poate că acestea au reprezentat pe moment o supapă socială (statutul de pensionar părea atunci preferabil celui de șomer) sau chiar economică (un pensionar care nu produce nimic este mai ieftin pentru guvern decât un muncitor care produce pierderi într-o întreprindere de stat nerentabilă), dar foarte rapid inflația i-a făcut pe mulți să regrete decizia luată.
Toate aceste decizii și indecizii din anii 1990 au avut consecințe ireparabile ulterior, iar multe dintre nemulțumirile noastre de azi își au cauzele în frânele puse de Ion Iliescu în tranziția noastră către o economie de piață. Costurile tranziției nu au fost reduse, ci amplificate inutil de ezitări, jumătăți de măsură, lipsă de transparență, arbitrar, incertitudine și corupție. Toate aceste costuri inutile nu pot fi compensate de faptul că în ultimul său mandat, Ion Iliescu a frânat mai puțin decât în primele.
Radu Nechita este economist, profesor, cercetător, formator și public speaker în domeniul educației economice și
antreprenoriale, cu experiență de predare în medii multiculturale. În prezent, este conferențiar universitar la Universitatea Babeș-Bolyai (UBB) de la Cluj-Napoca, Facultatea de Studii Europene.
