Băncile centrale din întreaga lume pregătesc, cu pași mici și prudenți, reducerea sprijinului financiar masiv injectat în economii de la începutul crizei coronavirusului, scrie boursorama.com.
“Retragerea maăsurilor de susținere monetară și bugetară este inevitabilă. Singura problemă care se pune este cea a calendarului”, comentează Eva Sun-Wai, de la societatea de investiții M&G.
Banca centrală americană (Fed) a evocat deja posibilitatea lansării acestei mișcări până la finalul anului. BCE a anunțat în decembrie o discuție asupra subiectului.
În același timp, băncile centrale nu încetează să asigure că această retragere va fi lentă. Cel mai recent, șefa BCE, Christine Lagarde, a împrumutat accente thatcheriene, potrivit observatorilor, când a afirmat: “the lady is not tapering”.
De ce o retragere foarte progresivă?
Perioada este sensibilă: ieșirea din tunelul crizei sanitare este lentă iar indicatorii economici sunt încă divergenți, în special în Statele Unite și în China, motoarele economiei mondiale.
Cu o inflație în creștere, mai multe economii emergente, precum Brazilia, Rusia, Mexic, Cehia sau Coreea de Sud au majorat deja dobânda de intervenție. Creșteri care scumpesc creditele, evitând astfel o supraîncălzire a economiei, dar care pot și sufoca o relansare fragilă.
Cele mai importante bănci centrale, precum Fed, BCE și Banca Angliei, consideră că majorarea inflației este temporară și nu necesită o acțiune energică. În Japonia, inflația este încă departe de ținta propusă.
“Suntem încă departre de o restrângere generalizată”, rezumă Andrew Kenningham, economist șef pentru Europaa la firma de consiliere Capital Economics.
“Am învățat mult din crizele precedente și gestionarea celei provocate de Covid-19 a fost din punct de vedere economic aproape perfectă”, crede Vincent Juvyns, de la societatea de investiții JP Morgan AM, notând că avem o relansare solidă și nu s-au înregistrat concedieri în masă și valuri de falimente.
Care a fost costul?
Popularizată în 2012 de fostul șef al BCE Mario Draghi, în timpul crizei din zona euro, expresia “whatever it takes”, sau “indiferent cât costă”, a depășit un nou prag în timpul pandemiei.
Băncile centrale din Europa, SUA, Japonia și Marea Britanie au cumpărat datorii în valoare de sute de miliarde de dolari, reușind să evite o ambalare a dobânzilor.
Alte instrumente utilizate: reducerea drastică a dobânzilor de intervenție, credite pe termen lung cu dobânzi preferențiale pentru bănci, accesul facil la dolar.
La scară mondială, planurile de relansare sunt evaluate de FMI la 16.000 de miliarde de dolari.
Care sunt efectele perverse?
Una dintre principalele critici la adresa acestor politic monetare denumite “neconvenționale” este adâncirea inegalităților prin majorarea prețurilor activelor financiare și creșterea prețurilor pe piețele imobiliare.
BCE se apără invocând studii care argumentează că politica sa a condus la reducerea ratei șomajului, de care au beneficiat familiile cu venituri mici, și că a permis accesul la proprietăți, prin dobânzile reduse.
Într-un studiu din septembrie, OCDE se declară însă îngrijorat de “efectele secundare negative ale unei prelungiri a măsurilor de relaxare, precum o dinamică a prețurilor activelor financiare și imobiliare care s-ar putea dovedi nesustenabilă în timp”.
“Aceste intervenții ale băncilor centrale nu au sens decât dacă evită o criză”, afirmă Nicolas Véron, economist la Peterson Institute și la institutul Bruegel. “Dacă nu mai sunt necesare pentru a evita o recesiune, au mai multe efecte perverse decât efecte pozitive.”