sursa foto:Cosmina Fernoaga
Fie că îi este sau nu meritul lui Donald Trump, China face prozelitism în întreaga lume. Admiratorii săi sunt în creștere, chiar și în Statele Unite. Un fenomen care a avut loc în anii 1970 și 1980 cu Japonia se repetă: succesul naște invidie, resentimente, frică, dar și curiozitate, emulație și dorința de a imita modelul câștigător. În special, rețeta chinezească care câștigă respect, și pe care alții încearcă să o reproducă, este politica industrială: arsenalul de instrumente cu care un stat poate îmbunătăți competitivitatea afacerilor sale, poate cultiva altele noi, poate stimula inovația și poate sprijini cucerirea piețelor internaționale.
Urmărește mai jos producțiile video ale Economedia:
- articolul continuă mai jos -
Politica industrială nu a fost inventată de China. Diverse forme de sprijin public pentru afaceri au fost experimentate din când în când în Statele Unite (adesea cu sinergii între sectoarele civil și militar), în Germania, în Italia în anii 1960 și mai ales în Japonia: aceasta din urmă a fost imitată de toți ceilalți “dragoni asiatici” precum Hong Kong, Singapore, Coreea de Sud și Taiwan. China este cea mai recentă adăugare la această lungă tradiție. Dar succesele sale sunt cele mai recente și spectaculoase. Astfel, administrațiile Biden și Trump copiază parțial rețete chinezești, cum ar fi subvențiile pentru industriile strategice prevăzute în Legea privind reducerea inflației și Legea privind cipurile (Biden) sau participațiile deținute de stat în companiile miniere și de semiconductori (Trump). Acesta este un domeniu în care power soft-ul chinez este o realitate: capacitatea de a exercita influență culturală prin exportarea propriului model, scrie Corriere Della Sera, citat de Rador Radio România.
Pentru a găsi cea mai completă și actualizată definiție a “modelului chinezesc”, există astăzi o nouă Biblie. Se numește “Noua strategie a Chinei – Dincolo de socialism și capitalism”. Autoarea, Keyu Jin, este o economistă chineză născută la Beijing în 1982. Este o reprezentantă tipică a noii generații a nomenclaturii comuniste: competentă, calificată, combativă și naționalistă, capabilă să apere regimul inteligent și să afișeze o strălucire cosmopolită. Este o “mică prințesă”, așa cum sunt numiți urmașii ierarhiei comuniste: tatăl ei, Jin Liqun, a fost ministru și bancher la numeroase instituții financiare, inclusiv “ramura de credit” a Noului Drum al Mătăsii, Banca Asiatică de Investiții în Infrastructură. A studiat și a trăit mult timp în Statele Unite: a obținut o diplomă de master și un doctorat în economie la Harvard (unde a studiat și fiica lui Xi Jinping). După doctorat, s-a alăturat Școlii de Economie din Londra, unde a predat timp de 15 ani. Astăzi, este profesor de finanțe la Universitatea de Știință și Tehnologie din Hong Kong. Menține afilieri academice la Harvard. A lucrat ca și consultant pentru Banca Mondială, Fondul Monetar Internațional și chiar Rezerva Federală. Profilul ei este tipic unei elite sino-globale, care cuprinde Beijingul, Londra și New York-ul. Ca să adaug un detaliu picant: a fost curtată (în zadar) de economistul și fostul ministru Larry Summers, care, în încercarea de a o seduce, i-a cerut sfatul lui Jeffrey Epstein – o afacere obscură care a reapărut recent.
Dar să trecem la cartea în sine, o apologie monumentală și bine documentată a modelului politic și economic al Republicii Populare Chineze, presărată cu critici binevoitoare care contribuie la credibilitatea eseului pentru publicul occidental. Punctul de plecare al autoarei este “enigma Chinei”: cum a reușit o țară care era încă săracă la sfârșitul anilor 1970 să devină, în doar câteva decenii, a doua cea mai mare economie din lume, fără a urma nici modelul socialist clasic, nici capitalismul liberal occidental? Jin susține că, pentru a înțelege acest lucru, trebuie să încetăm să aplicăm categorii predefinite și să privim în interiorul sistemului chinez. Scopul ei declarat este de “a demitifica” economia Republicii Populare, contracarând stereotipurile occidentale depășite și interpretările pesimiste ale imploziei sale iminente.
În reconstrucția “miracolului economic” din 1978 încoace, Jin subliniază trei elemente interconectate: capacitatea excepțională a statului, concurența descentralizată dintre administrațiile locale și disponibilitatea populației de a tolera rate ridicate de economisire și sacrificiu în schimbul mobilității sociale. În opinia ei, China a creat o formă hibridă: o economie de piață cu o intervenție guvernamentală puternică, în care statul nu este doar un regulator, ci și un acționar, planificator și experimentator, în timp ce piața rămâne principalul mecanism de alocare a resurselor și selectare a câștigătorilor.
Un capitol central este dedicat consumatorilor și noilor generații urbane. Creșterea din ultimii 20 de ani a produs o vastă clasă de mijloc, concentrată în marile metropole de coastă: tânără, conectată și digitală. Jin descrie un consumator chinez din ce în ce mai sofisticat, care cheltuie pe servicii, educație, călătorii și produse de marcă națională și trăiește într-un ecosistem digital dominat de platforme precum Alibaba, Tencent și Meituan, cu comerț electronic și plăți mobile care au transformat viața de zi cu zi mai mult decât în multe țări occidentale. Această dinamică, susține Jin, împinge China către un model mai mult condus de cererea internă, după o perioadă în care exporturile și investițiile publice au fost aproape exclusivii factori motori.
Cartea explorează, apoi, “jungla” afacerilor chineze. Jin respinge atât imaginea capitalismului de stat monolitic, cât și pe cea a unui sector privat oprimat și impotent. În schimb, propune ideea unei simbioze: afacerile private s-au bucurat de o mare libertate experimentală, în special în fazele inițiale ale liberalizării, profitând de reglementări incomplete și de concurența acerbă. În același timp, acestea rămân supuse ultimului cuvânt al Statului-Partid, care poate interveni cu campanii de reglementare dure, așa cum se vede în cazurile marilor companii tehnologice sau ale învățământului privat. În opinia sa, însă, aceste intervenții nu elimină dinamismul antreprenorial: îl disciplinează, redirecționându-l către obiective considerate strategice, cum ar fi inovația tehnologică sau reducerea anumitor inegalități sociale.
Analiza relației dintre stat și piață este unul dintre cele mai distinctive pasaje. Jin descrie un aparat public capabil să definească priorități pe termen lung – infrastructură, tranziție ecologică, tehnologii de vârf – și să mobilizeze resurse prin intermediul băncilor de stat și al administrațiilor locale. Descentralizarea, cu concurență între provincii și orașe pentru atragerea investițiilor, este prezentată ca un puternic motor al inovării: un fel de turneu permanent între administratori, recompensat în funcție de creștere și de capacitatea de a atrage proiecte. Pentru Jin, această “descentralizare competitivă” explică enorma varietate de experimente economice și instituționale din diferite regiuni, de la parcuri de înaltă tehnologie la zone de liber schimb.
În capitolul despre sistemul financiar, autorul recunoaște opacitatea, prezența băncilor din umbră și acumularea de datorii locale, dar subliniază aspectele funcționale: controlul public al creditului a făcut posibilă evitarea crizelor sistemice precum cea din 2008 și finanțarea infrastructurii și a urbanizării într-un ritm fără precedent. Ideea de bază este că China a construit un sistem de “finanțare condus de stat” care, deși ineficient în anumite segmente, a susținut creșterea și poate fi acum reechilibrat treptat pentru a favoriza un consum intern mai mare și un sector privat și mai dinamic.
Secțiunea despre cursa tehnologică plasează China în fruntea inteligenței artificiale, 5G, fintech, platformelor digitale, vehiculelor electrice și tehnologiilor sustenabile. Jin susține că sancțiunile occidentale, în special cele din partea Statelor Unite, deși creează probleme pe termen scurt, obligă Beijingul să investească mai mult în cercetare și dezvoltare internă, accelerând o traiectorie de autosuficiență tehnologică. În exemplele sale, companii precum Huawei și grupuri importante de semiconductori sunt emblematice pentru un ecosistem care răspunde restricțiilor externe cu o dorință și mai mare de inovare.
Pe plan extern, Jin discută despre rolul în schimbare al Chinei în comerțul global: de la “fabrica lumii” la un nod central al unor lanțuri valorice mai complexe, cu o prezență tot mai mare în servicii, platforme digitale și comerț Sud-Sud. De asemenea, abordează rolul său financiar, încă limitat în raport cu dimensiunea economiei: “renminbi” este departe de a înlocui dolarul, dar câștigă teren în comerțul regional și în proiectele cu țările emergente. Jin îi îndeamnă pe cititori să nu considere concurența cu Statele Unite ca fiind o decuplare totală: în schimb, are în vedere o restructurare a interdependențelor, în care China menține o integrare economică puternică cu lumea, construind în același timp o mai mare reziliență strategică.
Cartea se încheie cu o propunere pentru o “nouă paradigmă”: depășirea obsesiei pentru unicitatea modelului occidental și recunoașterea faptului că modernitatea poate lua diferite forme. China, în relatarea lui Jin, reprezintă o cale alternativă care combină meritocrația tehnocratică, capitalismul de stat, antreprenoriatul pe scară largă, valorile confucianiste și noile aspirații individuale. El nu propune China ca un model de imitat, ci ca un studiu de caz care trebuie înțeles fără prejudecăți. Pentru Occident, acest lucru necesită o schimbare de perspectivă: mai puțină demonizare, mai multă curiozitate analitică; pentru Beijing, înseamnă recunoașterea faptului că însăși stabilitatea sa depinde de o deschidere mai mare a sistemului către inovație, inițiativă privată și îmbunătățirea bunăstării.
Tonul este optimist: Jin nu neagă dezechilibrele – bule imobiliare, îmbătrânirea populației, datorii locale, fricțiuni cu restul lumii – le vede ca fiind gestionabile în cadrul capacității de adaptare a sistemului chinez, mai degrabă decât ca semne ale unei fragilități structurale destinate să erupă în criză.
Ajung la cel mai studiat și imitat subiect în Occident: politica industrială. Jin respinge ideea că Beijingul implementează o strategie industrială monolitică, rigid centralizată, sau că “campionii săi naționali” sunt produse ale unui dirijism omnipotent. În schimb, Jin descrie o diviziune a muncii între stat și piață, în care primul stabilește obiective strategice, iar cea de-a doua generează experimentare, concurență și inovație. Punctul de plecare este că China, din motive istorice, demografice și instituționale, nu își putea permite o abordare laissez-faire. Avea nevoie să crească rapid, eliminând un decalaj tehnologic uriaș, și a făcut acest lucru prin mobilizare pragmatică atât a forțelor pieței, cât și a aparatului de stat. Potrivit lui Jin, statul chinez funcționează ca un arhitect, proiectând traiectoria generală a dezvoltării. Nu decide fiecare detaliu – adesea, spune autoarea, nici măcar nu este competent să facă acest lucru -, dar stabilește priorități strategice: infrastructură, urbanizare, digitalizare, energie ecologică, semiconductori, inteligență artificială, vehicule electrice.
Jin reia un argument clasic al lui Xi Jinping și al întregii tradiții comuniste: statul chinez are orizonturi de timp mai lungi decât guvernele occidentale, deoarece nu este prins în capcana de cicluri electorale sau rigidități instituționale. Acest lucru, scrie economista, permite Beijingului să investească timp de decenii în sectoare care sunt încă imature sau riscante. Un exemplu în acest sens: infrastructura digitală și sistemele de plată mobilă. Statul a susținut investițiile inițiale, creând mediul în care companii precum Alibaba și Tencent au putut crește. Conform economistei chineze, descentralizarea competitivă este un mecanism de selecție darwinian.
O trăsătură distinctivă, potrivit lui Jin, este concurența dintre guvernele locale. Provinciile și orașele sunt “laboratoare” care testează reglementări, politici industriale, stimulente fiscale, parcuri tehnologice și incubatoare. Statul central observă, evaluează rezultatele și apoi extinde ceea ce funcționează la nivel național. Este, în cuvintele autoarei, un proces evolutiv, mai degrabă decât unul rigid planificat. Acest mecanism darwinian explică, potrivit lui Jin, de ce China a reușit să genereze atât de multe hub-uri high-tech diverse: Shenzhen în hardware și telecomunicații, Hangzhou în comerț electronic, Shanghai în fintech, Beijing în inteligență artificială. Concurența dintre administrațiile locale creează un mediu intens, uneori nemilos, dar extrem de fertil pentru antreprenori. Jin subliniază un aspect cheie: China a construit un model în care statul acționează ca un investitor răbdător. Băncile publice, fondurile de investiții controlate de administrațiile locale și politicile de creditare subvenționate formează un ecosistem care finanțează startup-uri tehnologice, companii strategice mari, proiecte pilot în infrastructură și energie și industrii emergente, cum ar fi bateriile sau inteligența artificială.
Contrar mitului occidental conform căruia statul chinez “alege câștigătorii de sus”, Jin explică faptul că, de obicei, finanțează o multitudine de potențiali câștigători, apoi lasă piața să-i selecteze pe cei cu adevărat competitivi. Ceea ce Occidentul interpretează drept “dirijism” este, în ochii lui Jin, un model larg răspândit de capital de risc public. Jin nu celebrează campionii naționali fără critici; îi plasează într-un context complex. Pentru a înțelege gigantul telecomunicațiilor Huawei, spune Jin, trebuie să ne amintim întreaga sa istorie. Impulsul inițial asupra pieței. Huawei s-a născut într-un sector hipercompetitiv, fără nicio protecție specială. În anii 1990 și 2000, a trebuit să convingă clienții străini – adesea din țări sărace sau emergente – înainte ca Beijingul să înceapă să-l considere un atu strategic. Această dinamică, scrie Jin, contrazice narațiunea conform căreia Huawei este un produs creat “într-un laborator” de Partidul Comunist. Statul susține compania – prin credite, cercetări comune, politici de export – numai după ce piața și-a demonstrat puterea competitivă. Acesta nu este un favoritism arbitrar: este decizia de a investi într-un cal care a câștigat deja câteva curse.
Care este rolul politicii industriale? Odată ce a fost identificat un campion național, statul intervine în trei moduri: finanțarea masivă a cercetării, adesea prin programe precum fondurile mari pentru semiconductori; standardizarea și reglementarea favorabilă, de exemplu, prin accelerarea adoptării 5G; și protecția selectivă, ca scut împotriva șocurilor externe (sancțiuni, restricții tehnologice). Pentru Jin, Huawei nu este simbolul autoritarismului economic; este întruchiparea unei strategii hibride: piață + stat + inovație națională.
Jin analizează represiunea majoră de reglementare asupra marilor companii tehnologice chineze din 2020–2022. Aici, interpretarea sa diferă de cea dominantă occidentală. Potrivit multor analiști occidentali, acea represiune a fost o demonstrație brutală de putere politică, în detrimentul inovației. Jin, însă, o interpretează ca o încercare – prost comunicată, uneori bruscă – de a limita riscurile sistemice, de a reduce monopolurile excesiv de dominante, de a reechilibra puterea în favoarea consumatorilor și de a limita influența platformelor percepute ca fiind prea nealiniate cu prioritățile sociale (de exemplu, învățământul privat). Ea nu neagă că au existat excese, incertitudine și costuri enorme; dar susține că obiectivul structural nu a fost de a dăuna sectorului privat, ci mai degrabă de a redirecționa capitalul către lanțuri de aprovizionare considerate mai strategice: baterii, vehicule electrice, robotică, tehnologie ecologică, semiconductori.
Rezultatul actual este un ecosistem de antreprenoriat “asistat”. Mesajul central al lui Jin este că statul chinez nu dorește să înlocuiască piața; vrea să o canalizeze. Formula sa ar putea fi rezumată astfel: “Lăsați o mie de startup-uri să concureze, dar ghidați râul spre marea pe care o considerăm strategică”. În practică: antreprenorii se bucură de marje enorme în stadiile incipiente (“perioade de haos creativ”); când apar inovații promițătoare, statul intervine pentru a finanța, scala și standardiza; odată ce un sector este consolidat, apar reglementări mai stricte pentru a reduce riscurile și comportamentul prădător.
Jin admite că există un risc structural: un stat atât de puternic poate greși prioritățile, poate reprima prea mult și poate înăbuși inovația. Ea recunoaște deschis acest lucru, în special în pasajele dedicate datoriei guvernamentale locale, bulelor imobiliare și pericolului ca planificarea excesivă să poată înăbuși creativitatea. Dar insistă că sistemul chinez este autocorectabil: atunci când o politică eșuează, aceasta este retrasă, modificată și relansată în altă parte. Descentralizarea competitivă generează o pluralitate de experimente care reduc riscul erorilor sistemice.
Recenziile favorabile evidențiază capacitatea lui Jin de a demonta clișeele și ne amintesc că China nu este doar un adversar strategic, ci și un laborator economic major. Recenziile mai critice, însă, avertizează că Jin trece cu vederea aspectele problematice ale puterii chineze, ceea ce face ca reconstrucția sa să fie valoroasă ca hartă economică, dar insuficientă ca anatomie completă a sistemului politic și social.
