Să presupunem că statul vă obligă să intrați într-un contract cu el. Statul vrea să-i ofere cetățeanului, pardon, votantului, un preț foarte mic la energie. Plafonat. Vă „roagă” prin lege pe dumneavoastră, furnizor de energie, să cumpărați la prețul pieței energia și să i-o vindeți votantului la prețul mic, plafonat, urmând ca statul să vă ramburseze diferența. Apoi, zice statul, nu știu exact când am bani să-ți dau pe această diferență. Poate peste o lună, poate trei, poate șase. Hai că te descurci tu, că ești băiat mare. Iei un credit. Și dacă tot nu sunteți convinși de această oportunitate, vine și cireașa de pe tort. Statul nu doar că nu știe când are să vă dea banii, dar stabilește prin lege că vi-i dă în limita sumelor disponibile sau doar dacă-i are în anumite buzunare. Deci cumperi la prețul pieței, vinzi în pierdere obligat de lege, te împrumuți de diferență și vede el statul dacă și când are bani să ți-i dea înapoi. Cine se bagă?
Dacă ar fi doar o poveste, am putea trage niște concluzii despre ce ar trebui și ce nu ar trebui să facă statul într-o economie de piață și un stat de drept. Eu însă vă descriu o situație care este cât se poate de reală și care ne va face rău pe termen lung.
Această plafonare generalizată pe care o tot prelungim face rău pieței noastre de energie care nu mai are semnalele corecte, ceea ce va duce la dezechilibrarea producției de consum. Face rău furnizorilor care sunt obligați să se împrumute și să plătească dobânzi ca să prefinanțeze un masiv program social, pe care ne ambiționăm să-l păstrăm, deși deficitul urcă și tot urcă. Colac peste pupăză, acum ne gândim să le și rambursăm banii când o fi, vedem noi dacă avem. Cam laxă și neprincipială această atitudine, într-o țară în care dreptul la proprietate e garantat de constituție.
Tot spunem că vrem să fim lideri regionali în energie, provider de securitate, player sau alte englezisme. Deocamdată noi avem ambiții și strategii de Champions League, dar cu echipă de liga a 2-a și investiții de liga 3-a.
Îi tratăm pe mulți dintre investitorii strategici din sectorul nostru energetic de parcă am vrea să plece. Și facem asta nu de ieri, de azi, ci de un deceniu, presupunând, greșit, că răbdarea este infinită. Nu este. În regenerabile, am făcut dezastru în 2014. În Marea Neagră, ne-am lungit aiurea cu anii. Acum avem episodul cu furnizorii.
Ca să fim acel lider regional la care aspirăm, avem nevoie nu doar de resurse naturale care să ne permită să producem energie la costuri competitive și de o poziție geografică favorabilă, ci și de o piață funcțională și investiții masive în producție de energie, dar și în rețele. Degeaba producem energie dacă nu avem rețele, iar investițiile în ele se numără în miliarde de euro. Multe miliarde de euro. Noi suntem deja într-o cursă contra cronometru, pe care o pierdem deocamdată. Tranziția energetică, care nu mai poate fi oprită, costă o căruță de bani. Dintre multele ei probleme, este și dispariția din Europa a marilor companii de utilități, capabile de investiții cu orizont de câteva decenii. Nu doar că Europa trebuie să facă tot posibilul să le păstreze pe cele pe care le mai are, România trebuie să facă tot posibilul să nu le piardă de aici. Raportul Letta propune integrarea pieței europene de energie și noua Comisie Europeană cu siguranță va veni cu o redesenare a pieței, iar ca să putem profita, trebuie să îi avem alături pe marii jucători europeni. Asta nu înseamnă că ne vindem țara sau mai știu eu ce bazaconii. Asta nu înseamnă că nu învestim în Electrica, Transelectrica, Hidroelectrica sau Nuclearelectrica. Să o facem. Să investim. Să le modernizăm.
Dacă deschideți orice strategie sau plan pentru sistemul energetic românesc pe următorul deceniu, o să vedeți că investițiile necesare sunt de zeci de miliarde de euro, pe care nu o să-i avem având în vedere ce hop fiscal ne așteaptă prin 2029-2030, când se pensionează decrețeii și când probabil vom primi mai puțini bani europeni, după aproape 20 de ani de la aderare. De unde îi vom scoate? E nevoie de bani privați. Tot vorbim de cum să aducem aici mai mult din industria germană sau europeană, care să ne utilizeze gazul și energia la prețuri competitive, să producem mai mult, să electrificăm transportul și încălzirea, să construim centre de date pentru inteligență artificială, și ele mari consumatoare de energie. Crede cineva că aceste companii vor dori să semneze contracte cu tot felul de băieți care îți reziliază la primul semn că pot specula o criză sau o creștere de preț? Cine s-a comportat rezonabil și cine nu, în acești ultimi ani? De ce lovim calul care trage?
Concluzia este simplă. România are un important potențial energetic pe care și-l poate materializa doar dacă folosește toate cărțile de pe masă: investiții publice și private, campioni naționali și investitori strategici, viziune și predictibilitate, reglementare deșteaptă și legislație pro investiții. Nesfârșitele plafonări, joaca cu banii investitorilor sau o legislație care se tot schimbă la câteva luni nu ne ajută. Deloc!
Radu Burnete este directorul executiv al Confederaţiei Patronale Concordia.
Opiniile exprimate în această rubrică nu reprezintă neapărat poziția redacției.