În goana lor după soluții rapide care sună bine, dar care nu rezolvă nimic, prea mulți politicieni români au reinventat apa rece: plafonările de preț și marjă. Prețul la energie? Plafonat. Prețul alimentelor de bază? Plafonat. Prețul asigurărilor obligatorii? Plafonat. Nu ne plac costurile de finanțare din economie? Vrem să plafonăm dobânzile. Vrem să promovăm mâncarea produsă în România? Plafonăm marjele de profit. Singurele lucruri pe care politicienii noștri nu vor să le plafoneze sunt evaziunea fiscală și birocrația sufocantă.
Plafonările dau evident rezultatele așteptate. Avem în continuare cea mai mare inflație din Europa, deși prețul multor alimente de bază este plafonat. În piața de energie este așa o zăpăceală încât e greu să înțelegi ceva. Statul are datorii de miliarde la furnizori, în rețele nu are cine să investească, dar investim în producție și în clipa de față nu există o bună corelare între cerere și ofertă pe termen mediu și lung. O să rămânem cu factura în mână. Plafonată. La RCA plafonările funcționează la fel de bine în sensul că piața e disfuncțională nici eu nu mai știu de câți ani. Da, plafonările dau rezultatele așteptate doar că nu cele așteptate de politicieni și de cei care cad în plasa lor, ci de oamenii care mai au încă scaun la cap. Plafonările în România sunt ca nunțile, fie-mi iertată această analogie: mirii se distrează, pozele arată senzațional, dar nuntașii plătesc.
La producția alimentară, tocmai când se vede cu ochiul liber că industria autohtonă a făcut progrese semnificative, produce la calitate tot mai mare, are o cerere în creștere și a pătruns semnificativ în marile sisteme de retail ne gândim să-i punem bețe în roate plafonând marjele de profit. Mă întreb de unde ne inspirăm, dar mi-e frică să aflu. Rezultatele sunt previzibile: producătorii vor fugi de produsele cu marje plafonate cum o vor face și retailerii. Plafonarea actuală a câtorva produse de bază nu a produs penurie încă pentru că retailerii au putut să facă crească marjele în alte locuri, obligând marea masă a consumatorilor să subvenționeze produsele plafonate fie că le cumpără sau nu. Când vor fi plafonate cu sutele și miile să vedeți atunci distracție. Vrei să faci un produs care nu este de necesitate absolută să dispară? Plafonează-i prețul sau marja.
Ca și cum toate acestea nu ar fi suficiente, din când în când mai vine câte cineva cu mama tuturor plafonărilor: să plafonăm dobânzile, adică prețul banilor. Soluția sigură să îngropi o economie este să stabilești un preț unic pentru toate produsele. În două luni mâncăm cu toții rădăcini. Dacă asta nu este la îndemână, următoarea este să plafonezi prețul banilor și să scoți creditul din economie. Spunea cineva, din dorința de a fi moderat, că dacă ne gândim să plafonăm dobânzile ar fi util un studiu de impact. Nu este cazul. El există la Biblioteca Națională la raftul de istorie și vă spun eu rezumatul foarte scurt: se termină prost.
Această vervă a plafonărilor trebuie să înceteze pentru că pe termen lung produce dezechilibre majore în economia românească și tocmai în zone critice cum sunt energia și mâncarea. Sunt de acord că în situații excepționale și pe perioade limitate de timp (3-6 luni de zile) statul poate utiliza instrumente excepționale atunci când anumite șocuri neprevăzute dau peste cap unele piețe, dar obiectivul nu poate să fie decât acela de a le calma și de a le readuce la stadiul în care vânzătorii și cumpărătorii sunt liberi să stabilească prețul de tranzacționare. Excepțional astăzi în România este că aceste măsuri temporare au devenit și devin cârpeli permanente care se prelungesc la nesfârșit. Stimați politicieni, opriți-vă din mania plafonărilor!
Radu Burnete este directorul executiv al Confederaţiei Patronale Concordia.
Opiniile exprimate în această rubrică nu reprezintă neapărat poziția redacției.