Foto: Disparitățile rural / urban (Colaj Economedia.ro)
Un document de lucru publicat recent de Eurostat a scos la iveală o situație îngrijorătoare cu privire la România. Este vorba de faptul că țara noastră prezintă cel mai mare dezechilibru dintre țările Uniunii Europene în privința numărului de persoane aflate în risc de sărăcie, în funcție de mediul în care trăiesc.
Astfel, în orașele mari din România, proporția persoanelor aflate în risc de sărăcie este cea mai mică dintre toate statele Uniunii Europene, în vreme ce în mediul rural, aceasta este cea mai mare. Potrivit datelor Eurostat (disponibile aici) în 2019, doar 5,8% dintre românii care trăiau în orașele mari se aflau în risc de sărăcie, situație în care se regăseau, însă, 38,1% dintre românii din mediul rural. Media europeană (EU28), în același an era de 17% în cazul marilor orașe, respectiv de 18,5%, în rural.
Este izbitor, astfel, decalajul între situația din România și media europeană. Dacă în țara noastră diferența urban mare-rural este de aproape 33 de puncte procentuale, la nivel european, diferența este de numai 1,5 pp. Mai mult, în Zona Euro, diferența este de doar 0,7 pp.
În ce privește orașele mici, România nu este departe de media europeană, de 15,2%, având 19,8% din populație aflată în risc de sărăcie.
Potrivit Eurostat, rata riscului de sărăcie reprezintă proporția persoanelor cu un venit disponibil sub pragul de 60% din mediana veniturilor disponibile (după transferurile sociale), la nivel național. Valoare mediană înseamnă valoarea față de care jumătate din venituri sunt mai mici iar cealaltă jumătate sunt mai mari decât aceasta. În 2019, în România venitul median era de 3.850 de euro/an, adică 320 de euro pe lună (date disponibile aici), cel mai mic din UE, și la mare distanță de media europeană de 17.850 de euro/an, adică aproape 1.500 euro/lună.
Specialiștii în dezvoltare urbană și planificare strategică consultați de Economedia cred că aceste date, chiar dacă arată o plasare foarte bună a urbanului mare, nu sunt îmbucurătoare, din contră. „Faptul ca marile orașe o duc bine nu semnifică decât o polarizare a dezvoltării și bunăstării în aceste zone. Dacă ne uităm la categoriile intermediare și rurale, acolo apare problema, faptul că marile centre urbane sunt de fapt mici, comparativ cu orașele din Europa și au forță mică de polarizare”, spune conf. univ. Bogdana Neamțu, directorul Departamentului Administrație Publică și Management de la Universitatea „Babeș-Bolyai” (UBB) din Cluj-Napoca.
La această polarizare a bunăstării și dezvoltării s-a ajuns în contextul în care România are o rețea de localități dezechilibrată din punct de vedere al urbanului mare. Astfel, potrivit universitarei din Cluj, peste 80% din orașe sunt sub 20.000 de locuitori și avem orașe sub 10.000 și chiar sub 5.000 de locuitori, cât ar trebui să fie o comună de mărime decentă pentru a se susține financiar. De asemenea, între București și orașele secundare (Cluj, Iași, Timișoara etc.) este o diferență de ordin de mărime mult mai mare decât în cazul Europei de Vest. În rural, avem comune care pe 25-30 de km nu au acces la un oraș – centru polarizator, iar comunele mai bine dezvoltate care ar trebui să acționeze ca poli rurali nu au această capacitate, fiind prinse în lupta pentru supraviețuirea proprie.
Bogdana Neamțu, care este și co-director al Centrului pentru Studiul Bunei Guvernări de la UBB, crede că sunt mai mulți factori majori au dus la situația de față. În primul rând ar fi lipsa de corelare între foarte multele documente de planificare teritoriala în diverse stadii de elaborare sau implementare – strategia de dezvoltare teritoriala a României, planul de amenajare a teritoriului național, politica națională urbană, strategii de specializare inteligenta regionale etc. „Din perspectiva aceasta a documentelor de planificare spațială, eu aș spune că lipsește un concept, o viziune organizatoare centrală, care să se păstreze și să fie aplicat”, spune conferențiara.
Apoi, este semieșecul dezvoltării polilor naționali de creștere (Cluj-Napoca, Timișoara, Iași, Brașov, Constanța, Craiova, Ploiești). Acest concept „și-a atins scopul de a reduce din diferența de dezvoltare între București și orașele secundare”, dar nu a reușit să radieze dezvoltare și bunăstare înspre rural. „Desigur, s-au dezvoltat comunele din primul inel, dar mai mult haotic, nu pe baza unor planuri în acest sens. (…)Nimeni nu s-a gândit cum se poate construi încrederea între urban și rural, astfel încât ruralul să nu se simtă exclus din procesele de dezvoltare”, mai spune Bogdana Neamțu.
La firul ierbii
Diferența uriașă dintre urbanul mare și rural poate fi probată empiric la o distanță în jumătate de oră de condus, între orașul Cluj-Napoca și Satu Lung, care aparține de comuna Chinteni. Centrul orașului de pe Someș, cu arterele recent reabilitate și modernizate, cu piste de biciclete, sisteme de iluminat și udat inteligente, mobilier urban nou, încărcătoare publice pentru autoturismele și biciclete electrice etc. arată ca orice oraș european dezvoltat.
La 20 de kilometri distanță, Satu Lung este o localitate fără școală, fără magazin și fără vreun alt agent economic. Vechiul conac din sat, care a funcționat ca școală în perioada socialistă, este acum o ruină, iar asfalt se găsește doar pe drumul județean, recent reabilitat. Satul s-a depopulat după 1990 și, potrivit localnicilor, acum mai trăiesc aici doar cam 200 de persoane. Apă curentă nu există, doar de la fântâni, canalizare, nici atât, iar despre gaz, sătenii râd când vine vorba. „Atunci când o să fie toată țara ca Germania, atunci o să fie și satul nostru ca Clujul”, spune Francisc Szabo, un localnic în vârstă de 85 de ani.
Foto: Cluj-Napoca și Satu Lung, două ipostaze ale României, situate la 20 de kilometri distanță. Folosiți cursorul pentru a derula imaginile. / Autor: Ion Feneșan
Grațian Mihăilescu, expert în dezvoltare urbană sustenabilă și fondator al platformei UrbanizeHub, crede că astfel de disparități pot fi remediate prin conectarea satelor, prin infrastructură, și prin proiecte comune făcute cu orașele. „De aceea, trebuie dezvoltate zonele urbane funcționale. Trebuie o perspectivă integrată de dezvoltare a câte 7-8 unități administrativ-teritoriale, care vin cu proiecte comune, de la spitale, la infrastructură rutieră. Există aici o problemă, fiindcă primarii văd doar o perspectivă locală. Trebuie să ridicăm capul și să ne uităm în jur. Dacă conectezi prin infrastructură satele cu orașele rezolvi accesul la resurse pentru comunitățile rurale, fiindcă resursele se află în orașe”, este de părere Mihăilescu.
Bogdana Neamțu, pe de altă parte, adaugă că o reformă administrativă coerentă poate ajuta și ea. „Problemele legate de reforma administrativ-teritorială sunt privite doar din perspectiva legală. Impresia mea este, însă, că decidenții uită că aceasta reformă se leagă de planificarea spațială/teritorială și că fără structuri de guvernanță flexibile, care să se poată adapta ușor, va fi greu să răspundem unor provocări de dezvoltare din 2021. Legea de organizare administrativ-teritorială este din 1968. Dacă nu se fac în viitor niște modificări în sensul flexibilizării unor procese și structuri de guvernanță, această organizare va fi mereu în urma realităților socio-economice, care sunt mult mai dinamice și mai fluide”, încheie universitarul clujean.