captura youtube
Zeci de mii de argentinieni au manifestat sâmbătă împotriva renegocierii datoriei pe care guvernul încearcă să o obțină de la Fondul Monetar Internațional, o perspectivă care trezește amintirea crizelor sociale asociate în trecut cu planurile de ajustare economică, scrie boursorama.com.
“Nu unui acord cu FMI”, “datoria este față de popor, nu față de FMI”, “plata datoriei ESTE o ajustare”. Sâmbătă seara, sindicate, organizații ale stângii radicale și studenți au invadat Plaza de Mayo, teatrul istoric al manifestărilor de bucurie sau de furie, la picioarele Casa Rosada, palatul prezidențial.
Protestul a vizat atât FMI, cât și guvernul de centru stânga, acuzat că vrea un acord pentru reeșalonarea unei datorii de 44 de miliarde de dolari până în 2024. Reeșalonare însoțită de o austeritate bugetară sporită, într-o țară care numără deja un grad de sărăcie de 40% din totalul populației.
“E teribil să vezi în spitale copii cu burta umflată de foame. Asta există, astăzi, în Argentina!”, spune Aña Cristina Jaime, 70 de ani, “fără partid, dar cu inima la stânga”. “La fiecare 8-9 ani, reîncepe, ne vând la FMI (…) singura opțiune pe care o văd este să nu plătim, ci să urmărim banii fugiți în străinătate. Să plătească ei!”
Toată săptămâna, o delegație argentiniană a avut întâlniri la Washington cu o echipă a FMI. Până la finalul anului, executivul trebuie să prezinte parlamentului un “program economic multianual” care să fi obținut aprobarea FMI.
Rezultatul negocierilor: este nevoie de “discuții mai ample” înaintea unui acord, a anunțat vineri FMI.
Vineri seara, o mulțime și mai numeroasă se adunase în Plaza de Mayo, formată de această dată din aripi apropiate de guvernul peronist, pentru a celebra a 38-a aniversare a revenirii democrației în Argentina, după dictatură (1976-1983).
Inamicul public
Alături de președintele Alberto Fernandez, foștii președinți brazilian Luiz Inacio Lula da Silva (probabil candidat la prezidențiale în 2022) și uruguayan José “Pépé” Mujica. Tema serii: nostalgia „celei mai bune epoci a democrației” în America de Sud, cum spunea Lula, când guverne de centru-stânga, socialiste sau bolivariene guvernau de la Santiago la Caracas, în primul deceniu al secolului 21.
Nu a existat niciun mister în privința inamicului public numărul unu, prezent în toate discursurile: FMI. Ovații publice când Alberto Fernandez a afirmat că “Argentina ajustărilor (structurale) aparține istoriei” și că plata datoriei “nu se va face în detrimentul sănătății, educației publice, a salariilor sau a pensiilor”. Chiar dacă, a precizat el, “ne asumăm obligațiile luate de alții”, respectiv creditul contractat de predecesorul său Mauricio Macri (2018).
Ovații și mai puternice când în continuare foarte populara Cristina Fernandez de Kirchner, șef de stat între 2007 și 2015 și actual vicepreședinte, a denunțat un FMI “care de mult timp condiționează viața în Argentina”. Aceasta a cerut ca mai degrabă FMI să ajute guvernul să recupereze „miliardele de dolari” trimiși în paradisuri fiscale. „Să fie acesta un punct de negociere cu Fondul!”
Iar negocierile se suprapun cu momentul “Marii crize” din decembrie 2001: explozia socială a unei Argentine blocate între fuga de capitaluri și criza de lichidități, după ce ani de planuri de austeritate la cererea FMI s-au tradus în revolte, jafuri, violențe, 40 de morți și o traumă durabilă.
“Îmi amintesc bine de 2001, jefuirea unui supermarket de la colțul străzii mele, erau oameni fără un loc de muncă, le era foame”, povestea sâmbătă, la proteste, Juan Soto, un muncitor de 30 de ani. “Istoria se repetă, știți. Dacă va exista un acord (cu FMI), va exista ajustare. Dar pe cine ajustează? Pe muncitori, pe cei săraci. Cei care ies dintr-o pandemie unde au existat atât de multe locuri de muncă pierdute”.