Emin Sansar - Anadolu/ Erdogan, foto Facebook
În mijlocul unui “val de bogăție și de afaceri”, în Turcia condusă de Erdoganm s-au strecurat speculația, delapidarea, imprudența, incapacitatea afaceriştilor care s-au transformat peste noapte în antreprenori de construcții, ridicând construcții fragile cu materiale deficitare și lipsite de măsuri de siguranță antiseismică, arată o analiză a platformei italiene Avvenire.it.
De ce cutremurul care a desfigurat provinciile sudice ale Anatoliei a doborât atât de ușor acele blocuri de douăsprezece etaje, acele turnuri care zac astăzi în praf? Un răspuns vine de demult, din 1998, sugerează publicația, vorbind despre momentul în care Erdogan a renunțat la funcția de primar al Istanbulului pentru a fonda la scurt timp Partidul Justiției și Dezvoltării – AKP – de inspirație islamică, partid care l-a ajutat de-a lungul anilor să lichideze kemalismul și să înființeze o republică prezidențială pe care o conduce şi astăzi, într-o ţară aflată în criză şi în ajunul unor alegeri care i-ar putea garanta un monopol pe viață al puterii.
În mijlocul sezonului lung în care puterea sa personală a subțiat progresiv libertățile civile prin umplerea închisorilor cu jurnaliști, magistrați, polițiști, militari consideraţi perfizi și nedemni de noul curs, a avut loc boom-ul economic, în interiorul căruia a crescut şi boom-ul edilitar, arată Avvenire. Deja cu vreo cincisprezece ani în urmă, Turcia începuse să facă afaceri cu oricine îi bătea la ușă, de la Afganistanul talibanilor la Irakul kurd, de la bogații ayatollahi iranieni, la frații la cuțite greci, până la Israelul însuși, cu o consecință asupra puterii de cumpărare a gospodăriilor şi o creştere economică ce rivaliza doar cu cea a Chinei. Iar beneficiarii acestei situaţii nu au fost doar orașele elitei post-kemaliste precum Istanbulul, Ankara, Izmirul, ci și mica burghezie musulmană, împrăștiată în imensa Anatolie și foarte puternică în orașele de graniță, precum Adana, Antakya, Diyarbakir.
În centrul acelui miracol economic se aflau proiecte faraonice precum cele două Turnuri Trump, al treilea pod între părțile europene și asiatice, Kanal Istanbul (strâmtoarea alternativă Bosforului care ar trebui să lege Marea Neagră de Marea Marmara cu cei 43 de kilometri de lungime, 400 de metri de lățime și 25 de metri adâncime), un aeroport internațional futurist și strălucitor (77 milioane de metri pătrați, dintre care 53.000 pentru cel mai mare duty free din lume, 42 de kilometri de benzi de bagaje, cu un buget total de 29 de miliarde de euro), și un metrou nou-nouț. Un orgoliu edilitar care a îmbogăţit o masă de antreprenori și care în același timp a desfigurat întreaga țară, sufocată de beton.
În mijlocul acelui val de bogăție și de afaceri, s-au strecurat speculația, delapidarea, imprudența, incapacitatea criminală a afaceriştilor care s-au transformat peste noapte în antreprenori de construcții, ridicând construcții fragile cu materiale deficitare și lipsite de măsuri de siguranță antiseismică. Lucruri care se pot vedea cu ochiul liber în imaginile tragice care sosesc din locurile cutremurului: clădiri căzute pe o parte, la câțiva metri distanță de altele care au rămas în picioare. Acestea din urmă au fost construite conform legii, în timp ce primele nu, în ciuda unei legi promulgate în 2012 după cutremurul devastator din 1999; o lege care impune criterii antiseismice foarte stricte. Erdogan și-a construit o mare parte din consensul său electoral pe această masă neconformă de ciment şi pe amnistia scandaloasă care a urmat. Un consens care i-a văzut drept destinatari privilegiați, pe Beyaz Türkler, acei „turci albi” reprezentați de clasa burgheză cultă și cosmopolită, care i-au garantat sultanului o longevitate politică neobișnuită, la care s-au adăugat aplauzele masei mult mai conservatoare și religioase din AKP.
Numai că inflația, stimulată de o politică a ratei dobânzii care a determinat schimbarea a cinci guvernatori de bănci centrale în opt ani, a devorat o mare parte din încrederea acordată lui Erdogan. Pe lângă veniturile erodate de Covid printr-o rată a inflației care a depășit procentul de 100% în câteva luni, autocratul s-a opus unei creșteri forțate a dobânzii de referință, provocând o devalorizare a lirei care, dacă pe de o parte a crescut exporturile cu 33%, pe de altă parte, a făcut ca la începutul anului 2023, raportul dintre euro și liră să devină de aproape șapte ori mai mare decât în 2014. Acum, s-a adăugat şi cutremurul. Mult prea multe capcane pe drumul către realegerea lui Erdogan, arată Avvenire.
Citește și: