În fiecare an, un muncitor american obișnuit își poate permite să cumpere de peste șase ori mai mulți Big Mac acasă decât un muncitor din Mexic. Acest decalaj este subliniat de McWages Index realizat de The Economist, care traduce salariile în burgeri. În loc să se bazeze pe cursuri valutare volatile pentru a compara salariile și puterea de cumpărare, indicele arată câte produse dintr-un coș familiar poate cumpăra salariul mediu la prețurile locale. Coșul ales este Big Mac-ul: un standard global de chiflă, carne, brânză, ceapă, castraveți murați, salată și sos. Rezultatul este un calcul simplificat, dar sugestiv, al locurilor unde salariile se întind cel mai mult.
Urmărește mai jos producțiile video ale Economedia:
- articolul continuă mai jos -
Începem prin a colecta venitul mediu brut, așa cum este raportat de OECD, un club al țărilor bogate. Apoi îl ajustăm pentru munca part-time și îl împărțim la costul unui Big Mac la prețurile locale. De asemenea, calculăm câți Big Mac poate cumpăra fiecare oră de muncă, pentru a ține cont de diferențele în numărul de ore lucrate. Mexicanul mediu, de exemplu, muncește cu 65% mai multe ore pe an decât germanul mediu.
Pe baza salariului anual, americanii primesc cel mai mulți „burger pentru bani”. Salariul tipic acolo ar putea cumpăra 13.601 Big Mac pe an – cu 1.775 mai mulți burgeri (sau 10 milioane de calorii în plus) decât în Elveția, ocupanta locului doi. Însă americanii lucrează și mai multe ore decât europenii lor. Raportat la ora de muncă, Danemarca conduce McWages Index, cu 8,5 Big Mac pe oră, comparativ cu 7,7 în Elveția și 7,6 în America. Această ierarhie se aliniază bine cu alte clasamente convenționale ale prosperității, precum ghidul nostru al celor mai bogate țări din lume, care folosește PIB-ul și paritatea puterii de cumpărare.
În unele țări, prețul unui Big Mac crește mai repede decât salariile, ceea ce le trage în jos în clasament. În Germania, de pildă, prețul unui burger a crescut cu 13% față de anul trecut, ajungând la 6,05 euro, în timp ce salariile au crescut doar cu 4%. Asta a făcut ca Germania să piardă cinci locuri în acest an. Marea Britanie și Irlanda se confruntă, de asemenea, cu inflație la burgeri și cu creșteri salariale modeste—au coborât trei, respectiv patru locuri.
McWages Index, asemenea Big Mac Index, este doar un instrument orientativ. Nu ia în considerare impozitele pe venit și consum, care diferă mult între statele OECD. Chiar dacă Big Mac-ul este același peste tot, modul în care sunt recompensați lucrătorii – prin diverse sisteme de asigurări de sănătate sau contribuții la pensii, de exemplu – poate varia. Iar evoluția prețului Big Mac are doar o legătură slabă cu măsurile de inflație la nivel de economie.
Mediile pot ascunde, de asemenea, disparități mari în interiorul țărilor, cum este diferența de remunerare între femei și bărbați, care rămâne încă puternică în OECD. Pentru a analiza acest decalaj, anul acesta am adăugat un McWages Index separat pe criterii de gen, calculând salariile medii ale bărbaților și femeilor și ajustându-le în funcție de orele lucrate. În medie, am constatat că, în țările bogate, bărbații câștigă echivalentul a jumătate de Big Mac mai mult pe oră decât femeile. Cea mai mare diferență absolută este în America, de 1,31 Big Mac; proporțional, cea mai mare discrepanță este în Coreea de Sud, unde bărbații își permit cu 25% mai mulți burgeri. Danemarca, care a fost pe primul loc în indicele McWages pe oră, are un decalaj de gen mai mic decât media, dar bărbații tot își pot permite cu 0,29 burgeri mai mult decât femeile. Doar Belgia, care are unul dintre cele mai mici decalaje salariale de gen din UE, a răsturnat balanța: acolo femeile își permit cu 0,27 Big Mac pe oră mai mult decât bărbații. Egalitatea salarială, asemenea unui burger bun, nu ar trebui să fie atât de rară.