Sursa foto :Economedia
România are un decalaj important în materie de afaceri antreprenoriale solide comparativ cu țări precum Polonia, iar motivele pentru această situație se trag chiar din anii ’90, afirmă Dragoș Roșca, investitor și consultant în acea perioadă, care spune că, în acei ani, polonezii ungurii și cehii privatizau prin terapie de șoc, în timp ce românii spuneau că „nu ne vindem țara”.
Urmărește mai jos producțiile video ale Economedia:
- articolul continuă mai jos -
„Treaba e destul de adâncă și, istoric vorbind, e de mulți ani aici. Am să revin la anii când lucram în consultanță la Roland Berger, în anii 90. Deci spun de anul 1995 sau 1996. La vremea respectivă, angajat la Roland Berger, mergeam în companii de stat românești pentru a face restructurare sau le pregăti în privatizare. Trebuiau private afaceri precum Tractorul Brașov sau Roman Brașov sau Siderca Călărași, diverse proiecte. La fel, în același timp, lucram și în proiecte în Ungaria, în Polonia. Și directorii din companiile de stat din Ungaria, Polonia, chiar și din Bulgaria, dar în principal Ungaria și Polonia și Cehia, erau la o distanță de la cer la pământ față de ai noștri. Toți vorbeau limba engleză, mulți vorbeau germană, mulți vorbeau franceză. Discutai cu ei despre audituri și standarde de contabilitate IFRS, știau ce înseamnă asta, discutai de EBITDA, de EBIT, știau. Ai noștri, dimineața, când te duceai la ei la ora 7:00 dimineața, nici atât. Directorii general de la companiile de stat românești mari, când te duceai la ei la ora 7:00, nu te întrebau dacă vrei o cafea, te întrebau dacă nu bei o țuică. Nu exagerez. Asta se întâmpla în 1995, 1996, 1997, 1998 în România. Acesta era nivelul”, povestește Dragoș Roșca, într-un interviu video pentru Economedia.
De ce directorii din România erau la acest nivel. Din cauza modului în care a fost comunismul în România pe vremea lui Ceaușescu și a modului în care era comunismul în Polonia și în Ungaria, explică Dragoș Roșca.
„În Ungaria și în Polonia în anii ‘80, directorii unguri sau polonezi de companii de stat mergeau la studii în străinătate, în facultăți occidentale, în Germania, în Franța, în Anglia, plătite de guvernul comunist al acelei țări. La noi mergeau la Ștefan Gheorghiu. Acesta era nivelul”, mai spune el.
Privatizarea companiilor de stat din era comunistă s-a făcut, de asemenea, în moduri extrem de diferite în România față de fostele state sovietice. Dacă la unii era terapie de șoc și aduceau în țară jucători internaționali de top, în România cetățenii nu voiau „să își vândă țara.
„În momentul în care în anii ‘90 se privatizau companiile, oamenii de acolo au intrat într-un proces competitiv de privatizare. S-au gândit strategii de privatizare în care au fost acceptați investitori străin imediat, s-au făcut restructurări dure și în Cehia, și în Polonia. La noi, tranziția pe vremea lui Iliescu a durat 10 ani. La polonezi, la cehi și la unguri s-a numit terapie de șoc. La noi s-a numit tranziție forever. În timp ce dincolo erau încurajați să vină cei de la voestalpine, de la Siemens, US Steel, de la Volkswagen, noi spuneam că nu ne vindem țara. Despre asta este, este atât de simplu. La noi investitorii străini au început să vină în anii 2004 – 2005 – 2010. Vorbim despre o distanță, un decalaj de 15-20 de ani între momentul în care noi începeam să avem profesionalizare în business-ul din România”, afirmă el.
În plus, oamenii care au făcut privatizările în România făceau parte din „nomenclatura de la finalul anilor 90, începutul anilor 2000”, în timp ce la vecini au venit investitori străini.
„S-au făcut tot felul de aranjamente, nebunii. Că aveau grade, n-aveau grade cei care au cumpăra, asta contează mai puțin. Dincolo au cumpărat investitori străini, care de-a doua zi începeau să investească, să facă produse, să pregătească forța de muncă”, își mai amintește el.
Dragoș Roșca dă exemplu industriilor mari precum a îngrășămintelor și a siderurgiei. „Apropo că ne întrebăm de ce nu mai are România industria îngrășămintelor. Păi către cine am privatizat noi industria îngrășămentului din România? Hai să ne amintim cine a fost proprietarul industriei de îngrășăminte din România și ne întrebăm de ce nu avem… Păi de aia n-avem. Și la fel și siderurgia. Cine au fost cei care au cumpărat? Și ei au cumpărat cu aprobarea guvernelor respective, că doar nu cumpărau că s-au dus ei să cumpere”, spune el.
Drept urmare, companiile poloneze care au fost privatizate, chiar și cu jucători polonezi, de o altă calitate decât erau în România în anii 90, sunt astăzi jucători regionali, globali, s-au listat la bursă și au devenit jucători mari. „Ai noștri abia acum încep. Despre asta vorbim, asta e situația”, afirmă Dragoș Roșca.
Poate recupera România decalajul?
Există afaceri locale, românești, care au început să se dezvolte internațional, să facă export, să își facă fabrici în străinătate, multe dintre ele cu ajutor de private equity, altele pe cont propriu, spune investitorul.
„Luăm cazul eMAG. Și eMAG s-a dezvoltat în momentul în care a intrat un investitor și au existat resurse financiare încât să poți să explorezi internațional și să crești, să devii un jucător atât de puternic. Și mai sunt și alții. Deci, în principiu, poți să faci, talentul există. Totul este să creeze contextul și să-l încurajezi”, afirmă el.
