Foto: Economedia
Sunt, pentru o vreme, într-o mică localitate din Bihor – la casa copilăriei – și e unul dintre locurile unde vezi la nivel micro și în foarte real multe dintre toate „macro”-urile despre care altfel citești sau scrii zilnic – și date despre PIB, și disparități de centre regionale, urban-rural, și evoluție post-aderare –UE, vezi și unde s-au făcut investiții și unde nu, vezi și ce a rămas din vechea industrie și unde se mai produce și ce fac proiectele de infrastructură și unde lipsesc. Și cum merge SGR-ul.
Urmărește mai jos producțiile video ale Economedia:
- articolul continuă mai jos -
Avem chiar și un cândva (pui de) mamut industrial – o fabrică de cărămizi unde, pe vremea când eu mergeam la grădiniță, se lucra în trei schimburi. Era centrul satului și aici aveam și școală și cinema, dar și popicărie și magazin – toate au devenit paragină ori s-au transformat în spații de depozitare. Aici era și stația de autobuz unde vara, doar o dată pe zi, venea mașina cu înghețată.
Fabrica însă e încă în funcțiune. De fapt, firma care o deține e listată la bursă, iar anul trecut în afacere au intrat și frații milionari Pavăl. De curiozitate, caut datele financiare și văd că anul trecut avusese afaceri de 33,5 milioane de lei și 65 de angajați. Încă merge.
Nu e tocmai cum ți-ai imagina o fabrică de firmă listată la bursă, dar o parte din ea arată cam așa:
Ce-i drept, asta e doar o bucată din ea, cea mai vizibilă în turul velo, dar e cam așa, cam cum arată zeci de alte ruine industriale din țară. Nu e nimeni prin preajmă nostalgic al vremurilor vechi, dimpotrivă – sunt foarte vii amintirile de stat la coadă după pâine și lăsatul plasei (dacă aveai pile). Și faptul că puteai pe atunci să îți iei înghețată doar vara și doar o dată pe zi. Dar nu poți să nu te întrebi dacă nu cumva tranziția putea să se facă și altfel.
Vara devine foarte vizibil și fenomenul migrării masive – strada pe care ne jucam cu mingea pe care o recuperam încontinuu din șanțuri cu noroi e acum bordată de mașini cu numere străine. Nu mai sunt însă șanțuri și tocmai s-au introdus conducte de gaz.
Ai și, pe viu, datele despre emigrare: sunt cei care trăiesc „dincolo”, dar care își fac case aici, ai și exemplele de locuitori care s-au întors din străinătate și și-au făcut propriile afaceri și o duc bine și pe cei care lucrează pentru o companie elvețiană care a investit în fabrica de ciment din satul vecin. Dar și tinere mame care nu își găsesc loc de muncă decât la zeci de kilometri distanță.
Sunt și casele bătrânești ajunse de ruină și altele renovate, cu pavaj în curte și grădinițe cu flori. Prin oricare, ai roșii și găini și resurse de mic-dejun eco/ bio, cu cele mai galbene omlete și cele mai bune salate.
Evenimentul săptămânii, pe care îl aștept și eu, e că se deschide un nou supermarket în orașul vecin.
Și, mai departe, ai și reprezentare la scară a alegerilor politice, fiindcă te-a nedumerit rezultatul votului de acasă-acasă. Ai, adică, și motive să te miri că oameni buni și muncitori, care ar aduce oricând o oală de supă pentru un vecin bolnav, sunt aceiași care, cu bunăvoință, erau cât pe ce să contribuie la aruncarea țării în hăul populist al unui guru mistic autoproclamat drept salvator.
Cam ăsta e peisajul.
Am și eu jumătate de zi liberă (lucrez remote, cum zicem acum) și mi-am propus să mă ocup de niște treburi casnice. Printre ele: dus ambalaje de băuturi la reciclare, pentru că – nu-i așa? – ce bine că avem, în sfârșit, posibilitatea să o facem. La sat, aici, însă, nu ai unde – SGR-ul nu a ajuns. Aduni sticlele și le duci în cel mai apropiat orășel, care e la 5 minute distanță. Cu mașina.
Încep operațiunea.
Mă apuc de strâns și sortat sticle, flacoane, doze, adunate de cine știe când – sunt toate împrăștiate. „Le-a răsturnat pisica”, zice tata. Noi nu avem pisică. Nu contează, se găsește vreuna din vecini.
Încarc sacii și merg spre oraș.
Orașul e, la fel, peisaj tipic de România – niște blocuri vechi, în care locatarii se încălzesc tot cu lemne – le vezi, în stive, afară. Micul centru are ceva semne de reabilitare și niște tentative de spații pietonale. Lângă canalul din vecinătatea sediului de bancă paște un cal. Dar este totuși un mic ștrand, renovat de câțiva ani.
Ai și câteva magazine – lanțurile de retail au ajuns aici. Opresc la primul. Pare încurajator: sunt două mașinării de înghițit ambalaje și la fiecare e numai câte o pereche de clienți.
Optimismul scade, însă, treptat. Doi – un el și o ea – au doi saci de plastic și par să fi avansat, dar mașinăria se oprește. „Nu mai puteți pune plastic!”
Cei doi trec dincolo, la cealaltă mașinărie, și, sticlă după sticlă, avansează cu treaba.
Doi tineri care par în vacanța de vară mai stau între mine și singura mașină de reciclare. Au 4-5 saci și deja mă descurajez.
„Puteți să puneți doze aici, în celălalt aparat. Doar plastic nu mai ia”, se arată binevoitor tânărul venit în misiune cu mașina de întreținere.
Bun, trec și eu la treabă! Doză după doză. Cine bea atâtea doze? mă întreb. Îmi dau seama că nu-s chiar atâtea, doar că îmi pierd eu răbdarea. Termin cu dozele de aluminiu și încerc să o dau înspre celălalt receptacul, ăla bun – care ia și plastic.
Acolo sunt băieții în vacanță, cu sacii lor de ambalaje, care ori au foarte multe produse ori avansează lent.
„Nu ne-a dat bon!”, zice unul dintre ei. Din echipa de mentenanță, vine domnul în echipament roz care (spre norocul nostru) e mereu prin preajmă.
„Ți-a dat: uite aicea îți arată câți bani iei!”, zice el.
“Da, da’ nu am cod”, răspunde băiatul care, se vede treaba, nu e la prima astfel de operațiune de vacanță.
„Ce cod? Măă, ia uite aici!”, omul de serviciu merge la partenerul de muncă, să rezolve dilema.
„Da! Ai tras prea repede de bon, a ieșit fără cod de bare”, vine explicația.
Se mai schimbă niște sfaturi, mai trec niște minute.
„La dvs e ok, vi-a dat bine?”, se interesează zâmbind. Eu nu mă plâng de nimic – da, e ok – doar mă uit deja deznădăjduită la ceas și îi mulțumesc de bunăvoință. În punctul ăsta deja nu mă mai interesează dacă am bon valid, aș vrea doar să plec din soarele de vară, fără ambalaje.
Drama continuă. S-a blocat aparatul! Vine personalul, cei doi merg în „camera motoarelor”, se deblochează.
Pare fără speranță. Băieții puși pe treabă adunaseră ceva. Mai au trei saci. Încă un flacon, încă o doză.
Unde sunt dragonii mâncători de plastic? Începe să se adune lume și toți au saci cu ambalaje marcate cu săgețile care se rotesc.
Mă uit tot mai deznădăjduită la ceas.
Traversez strada, pentru că dincolo e alt supermarket, lângă un Pepco, deci încă un sistem disponibil.
Aici e doar un cuplu (se pare că în aceste misiuni vii doar cu întăriri – doi câte doi), au doar un sac. Mă încurajez din nou.
Aștept aici, decid.
Ea îi dă lui flacon după flacon, el le trece prin poarta speranței – gura neagră a mașinăriei. Treaba pare să meargă.
S-a blocat!
Doamna care se ocupă aici de întreținere intervine rapid. Cu țigara la colțul gurii, deschide expert, deblochează, rezolvă. Se umpluseră sacii din stația de reciclare. Luptă singură cu mașinăria, ia sacii, îi duce în spate, revine, deblochează. Târâie sacul plin pe lângă locul care arată și miroase a ghenă de gunoi. Alături șade o mătură, dar nu face față.
Mă uit tot mai deznădăjduită la ceas.
Mai vin două doamne cu fuste lungi, decorate cu lămâi strălucitoare. Evaluează situația, renunță. Pleacă.
Renunț și eu, îmi zic. Dar nu, mai am un sac și a doua oară eu pe aici nu cred că mai trec!
Intru să fac niște cumpărături, mai rezolv ceva, trec înapoi la primul magazin – poate or fi avansat lucrurile acolo? Nu, nu au avansat. Sunt tot băieții, care, probabil, au ceva legendari saci fără fund. De poveste, nu alta. Și, între timp, au mai venit clienți.
Intru iar la supermarket, să îmi valorific cei câțiva lei din doze. Se face tot mai cald, e amiază, îmi iau ceva de băut. Regret imediat – ei, poftim! Am mai produs o sticlă pe care va trebui să o reciclez!
Fac încă niște mici cumpărături – desigur și de chestii inutile, dar am intrat, deci musai să cumpăr ceva.
Ies, mai verific o dată – o mașinărie ia doar doze, la cealaltă sunt băieții.
Traversez din nou strada. Poate dincolo?
Cuplul middle-aged lucrează încă. Aici, din când în când, ceva se blochează.
„Se poate să meargă ceva în țara asta?”, zice el, la fel de deznădăjduit ca mine.
Apar, din nou, fustele cu lămâi de Positano, dar renunță la RetuRO, încă o dată.
Cei doi continuă treaba. O sticlă, încă una, încă una.
Termină, osteniți, și se îndepărtează cu capetele plecate.
Mi-a venit și mie rândul. Gata rezolv! O sticlă, încă una. Înfrunt muștele care băzâie stăruitoare, stârnite de mirosurile dulci care s-au scurs de pe la flacoanele de dinainte, și mai pun un flacon.
Aproape am terminat.
Sticlă respinsă.
Nu e să fie azi! Alături e un tomberon, mai las și acolo. Intervine, din nou binevoitoare, doamna cu țigara.
„Au terminat deja ceilalți? Ce harnici au fost!”, zice ea. Mi-e greu să înțeleg „deja”-ul, dar da, au terminat.
Îmi ia, expert, flaconul blocat și îl așează bine, iar mașina îl acceptă. E de la mânerul sticlei de apă. Dacă nu stă într-o anumită poziție, nu e primit. Îi mulțumesc cu adevărat recunoscătoare că mă apropii de finalul misiunii.
Încă una, încă una. Când paleta neagră mai azvârle un flacon înăuntru, răsuflu ușurată. Nu s-a blocat.
Scoateți bonul!
Nu iese.
Doamna de serviciu mă salvează din nou. Știe ea cum să apese pe ecranul care nu mai e tocmai cel mai fin touch screen, după atâtea folosiri. „16 lei!”, zice întinzându-mi-l. „E ceva, iei o pâine”.
„Da”, admit și nu mai știu ce să zic.
Am reciclat. Mă retrag fără urmă de triumf.
Dincolo, la celălalt magazin, mașina firmei specializate în soluții de colectare e încă parcată în față. Pe dubiță: reclamă cu o domnișoară zâmbitoare și relaxată. E atât de fericită că face ceea ce trebuie!
Îmi iau sacii și mașina și mi-e clar că nu sunt ca ea și nici nu o să fiu prea curând. E ora 4, mi-am ratat, cu toate misiunile, aproape jumătate de după-amiază. Cu oareșce rezultate
La întoarcere, mai stau un pic în trafic, că e șantier între oraș și sat. Un tânăr confuz, cu vestă de șantier, ridică, aparent aleator, o paletă cu roșu/ verde, cu pretenții de semafor improvizat.
Reușesc în cele din urmă să ies din oraș, am sens giratoriu, să trec de centură. Aici e tărâmul lui Bolojan, vara trecută la fiecare traseu prin Bihor – Oradea, dădeam de un drum, pod nou sau măcar de un șantier. Traversez calea ferată, unde, din nou, e șantier – proiectul de PNRR întârziat amână drumurile eficiente cu trenul. Oameni vârstnici care au de ajuns pe la spitale la Cluj fac 3-4 ore cu autocarele care trec prin satele de pe traseu, tinerii care au de mers la Oradea, la muncă, mizează numai pe mașini.
Subiectele zilei, live, aici.
Ajung acasă, am pe e-mail anunțul că se deschide un nou supermarket în orășelul vecin, chiar săptămâna asta. Ce ușurare! O să mai am o opțiune de RetuRO.
