De dispariția dolarului ca monedă internațională de rezervă se vorbește de decenii. Dolarul este principala monedă pentru tranzacțiile internaționale de un pic mai bine de 100 de ani, de când băncile de pe Wall Street au preluat responsabilitatea de a finanța cu dolari guvernele falite ale Europei, în special guvernul subordonat al Germaniei al anilor ’20, rămas cu imense sume de plătit sub formă de reparații de război către celelalte țări ale Europei.
Așa cum spune istoricul Adam Tooze, din 1916, America este forța gravitațională care organizează puterea și ordinea globală. O forță gravitațională care în secolul 19 a atras milioane de europeni, peste Ocean, în teritoriile vaste ale Americii de Nord, abundente în resurse, pentru care Europa de Vest a purces la colonialism. Desigur, vorbim tot despre teritorii furate printr-un genocid violent al populației native Americii.
Dar, pe această bază, America a răsărit în prima parte a secolului 20 și a ajuns în 1916 economia dominantă din sistemul mondial, când întregul output al SUA, măsurat prin PIB real, l-a depășit pe cel al Marii Britanii, care până atunci era cea mai puternică forță din economia globală.
Această forță nu doar productivă a produs o cultură consumeristă care la rândul ei a produs o atracție magnetică asupra oamenilor din întreaga lume, penetrând societățile capitaliste de peste tot și în special din Europa.
Chiar Adolf Hitler spunea, în 1929, că grație avansurilor tehnologice și comunicării facile, aproape întreaga lume ajunsese să își raporteze propria experiență de viață la condițiile vieții din America, de cele mai multe ori inconștient, deși condițiile materiale din propriile țări erau extrem de diferite vieții americane.
Transformarea Statelor Unite în Arsenalul Democrației, în decursul primei jumătatăți a secolului 20, a făcut ca SUA să fie ancora principală a economiei mondiale și a capitalismului, mai ales când această forță productivă și cultură consumeristă a fost garantată de cea mai puternică forță armată din istorie.
Astăzi, grație dimensiunii economiei americane și legăturilor inextricabile dintre piețele financiare și companiile americane și restul lumii, managementul capitalismului american este echivalent cu managementul economiei globale.
Nici Donald Trump nu a reușit să rupă aceste legături, în ciuda încercărilor de a retrage America de pe scena globală și a altor crize similare de-a lungul secolului 20 și 21, în care SUA au reușit sau nu să articuleze și apoi rearticuleze puterea inerentă poziției sale în ierarhia mondială.
Sistemul global de putere al ultimilor +100 de ani a fost și este condiționat de fluxul banilor dinspre Statele Unite sau către Statele Unite. Doar că sistemul american are un defect fundamental, acela că este extrem de instabil și produce crize și șocuri financiare repetate. Între a doua jumătate a secolului 19 și până la debutul celui de-al Doilea Război Mondial au existat panici financiare în SUA în 1857, 1873, 1893, 1896, 1907, 1920, 1929. Ulterior culminând cu 2008.
Banca centrală americană este ancora care salvează capitalismul de fiecare dată și oferă dolari celor în nevoie
În criza financiară din 2008, Banca Centrală Europeană (BCE) a fost transformată efectiv în a 13-a sucursală a sistemului american al Rezervei Federale (Fed). Încă de la finalul lui 2007, tot mai multe bănci centrale din Europa începuseră să își schimbe propriile rezerve în dolari americani pentru a oferi propriilor bănci (europene) lichidități adiționale celor pe care reușeau să le obțină în mod direct în New York. Aceste bănci au rămas pur și simplu în toamna lui 2008 fără garanții destul de solide care să le garanteze finanțări, iar aici au intervenit băncile centrale.
Din septembrie-octombrie 2008, BCE, Banca Angliei, Banca Elveției și Banca Japoniei au acces nelimitat la linii de finanțare (swap) directe în dolari cu Fed-ul american și își pot schimba sume nelimitate de monedă proprie în dolari pentru a-și rezolva problemele din propriile sisteme bancare când există o penurie de dolari.
Acest sistem a fost reutilizat inclusiv în criza bancară din martie 2023, când banca elvețiană UBS și-a preluat rivalul Credit Suisse grație unor garanții financiare substanțiale acordate de guvernul elvețian și Banca Elveției, aceasta din urmă folosind întocmai accesul la liniile de swap valutar cu Fed-ul pentru a finanța și garanta preluarea. Vorbim despre o sumă de 173 de miliarde de dolari pusă gaj (garanții și alte împrumuturi) și utilizată pentru curățarea bilanțurilor entității bancare combinate, în condițiile în care Credit Suisse era interconectată cu alte bănci de pe Wall Street prin instrumente derivate în valoare de sute de miliarde de dolari.
Aceleași linii de swap valutar au fost folosite și în criza financiară provocată de Covid-19.
De unde își derivă dolarul valoarea
Intervențiile repetate ale băncilor centrale de curmare din fașă a oricărui sughiț al piețelor și puterea pe care a dobândit-o Rezerva Federală a Statelor Unite în decursul deceniilor au atenuat și atenuează fricile privind colapsul dolarului.
Acum, toți adversarii dolarului arată cu degetul către muntele de datorie pe care l-a adunat guvernul SUA pentru a proclama că finalul dolarului este aproape. Alții arată către înarmarea dolarului și spun că confiscarea activelor rusești și utilizarea lor pentru finanțarea efortului de război al Ucrainei va fi “picătura care va umple paharul”, adică punctul temporal din care încrederea în dolar se va distruge. Momentul este echivalat cu decizia lui Nixon din 1971 de a rupe valoarea dolarului de aur.
De-dolarizarea în anumite economii se întâmplă într-adevăr: China și Rusia de exemplu și-au de-dolarizat aproape complet comerțul bilateral (conform propriilor spuse), iar China și-a redus deținerile de instrumente de datorie americane de la 1,3 trilioane de dolari în 2013 la doar 775 miliarde de dolari, în 2024.
Doar că asemenea transformări epocale în structura financiară globală (colapsul și înlocuirea dolarului) se întâmplă din alte considerente. De exemplu apariția unui alt competitor care preia conducerea economică globală (în locul UK, după Primul Război Mondial, a venit SUA, care a avut un sistem intern similar cu cel european). Nici măcar apariția monedei euro nu a detronat dolarul, cu toate că Europa unită este o forță economică majoră.
Asta înseamnă că dezbaterile prezente cu privire la China, care este menționată drept rivalul principal al SUA care ar putea detrona dolarul, sunt în prezent doar fantezii. Mai ales când China nu are același respect al SUA pentru instituții, stat de drept și capitalism încât să atragă capitalul global în moneda sa națională.
În teorie, un semn clasic anticipativ pentru colapsul unei monede este când deținătorii datoriei acelei țări vând datoria la orice prețuri și banca centrală a țării respective este obligată să printeze mai multă monedă pentru a cumpăra în cantitate acea datorie, din cauza dezechilibrului dintre cerere și ofertă și implicit din cauza lipsei de cerere. Această dezvoltare este acompaniată în general de devalorizarea monedei.
Doar că realitatea, când vine vorba de dolar, este extrem de controversată, atât la nivel societal, cât și la nivelul lumii investiționale, pentru că oamenii de afaceri și investorii sunt complet nealiniați la ea. Dar pe orice spectru temporal care contează cu adevărat pentru o țară ca Statele Unite (adică orice peste 15 ani și poate până în 50 de ani), datoria guvernului american și dimensiunea ei nu contează.
Toată lumea arată cu degetul către datoria record de 35 de trilioane de dolari a Statelor Unite și spune că este nesustenabilă, ceea ce este evident. Se spune că ciclul curent este diferit, că va provoca probleme majore și că nu va permite Fed-ul să majoreze dobânzile și mai mult dacă inflația o va lua din nou la galop.
Realitatea este că ce s-a întâmplat în 1971, cu Richard Nixon și șocul eliberării valorii dolarului de etalonul aur, se poate repeta. Absolut. Dar rezultatul ar fi cel mai probabil același după 50 de ani. Sigur, imediat după dezlegarea valorii dolarului de aur a existat o perioadă de câțiva ani în care dolarul s-a devalorizat și a pierdut practic din valoare în raport cu alte valute internaționale. Dar ulterior a crescut și a crescut mult începând cu 1980, mai ales în raport cu prețul său în aur.
În fapt, valoarea fluctuantă a dolarului nu are nicio legătură cu vreun nivel fundamental dincolo de nivelul dobânzilor stabilite de către Fed, iar în mod din ce în ce mai evident nu cu nivelul total al datoriei guvernului american.
1971 a consfințit și primul jubileu al datoriei din SUA. Cu toate că Statele Unite nu și-au respectat creanțele aferente sistemului Bretton Woods (transformarea creanțelor externe în dolari în aur), sistemul s-a transformat într-un sistem cu valoare fluctuantă pentru dolarul american, care defapt a devenit și mai puternic.
Mai mult, a fost un moment care ne-a dat lumea banilor fiat în care trăim în prezent, care permite băncilor centrale să fie dominante și a permis Fed să creeze acest ciclu al dobânzilor în scădere din ultimii 40 de ani. Mai mult, raliul ulterior al dolarului a arătat defapt ce contează cu adevărat: puterea financiară aproape absolută a guvernului american, în ziua de azi personificată de deficitele bugetare anuale de 10% din ultimii ani.
Fed-ul poate apăsa oricând două-trei butoane pentru a face să dispară orice procent dorește din datoria publică sau privată a SUA
Așa-numitul privilegiu exorbitant al Statelor Unite este pur și simplu legat de această putere absolută: dacă ești destul de puternic, ca regii și reginele din urmă cu o mie de ani, poți să taxezi pe toată lumea la orice nivel vrei sau să refuzi să îți plătești creanțele către creditori. Mai ales dacă ei depind de tine, dacă le oferi protecție (militară) sau dacă le permiți să joace roluri semnificative în economia ta.
Sigur, eventual, dacă SUA se transformă într-un soi de tiran global atunci tot mai multe țări vor complota împotriva Americii. Dar în istorie nu există momente când așa ceva s-a întâmplat peste noapte. Fiecare imperiu mare a intrat doar încet în obscuritate, iar doar când nu a mai existat o alternativă la sistemul respectiv. Abia atunci o altă mare putere (după o perioadă de co-existență) a înlocuit puterea aflată în declin.
Cel mai probabil, având în vedere ritmul cu care cresc creanțele guvernului american și lipsa de apetit pentru orice fel de reduceri de cheltuieli din partea Casei Albe și a Congresului american, va exista un moment când motivațiile pentru un nou jubileu al datoriilor vor domina efectele negative pe termen scurt, cu toate că va exista un șoc cu volatilitate imensă în sistemul global. Dar, după ceva timp, cel mai probabil încrederea în dolar și SUA va reveni.
Totodată, Fed-ul poate apăsa câteva butoane simple, pe două din care scrie “tiparniță” și “cumpără datorie SUA”.
Și Japonia a făcut același lucru, doar că a făcut-o mai greu, pe o perioadă mai întinsă de timp, respectiv în 40 de ani, pentru că Japonia nu are aceeași putere ca Statele Unite. Totuși, au reușit să o facă pentru că sunt sprijiniți masiv de SUA. Așa a ajuns banca centrală de la Tokyo să monetizeze și să dețină aproape 60% din datoria publică a Japoniei, care este echivalentă cu 270% din PIB.
La fel, prin apăsarea altor câteva butoane, se poate face ca această datorie să dispară complet de pe bilanț.
Desigur, din nou, un asemenea scenariu ar produce o volatilitate majoră și șocuri majore în economiile reale și financiare, din cauza reacției investitorilor, care pe moment vor proclama sfârșitul încrederii. Dolarul însă va continua să își derive valoarea din puterea Statelor Unite, iar un astfel de jubileu al datoriilor va porni un ciclu nou.
Notă: În 1955, Statele Unite aveau suficiente rezerve de aur (aproximativ 22 miliarde de dolari la prețul de 35 dolari pe uncie) pentru a acoperi obligațiile sale față de alte bănci centrale și guverne, care totalizau 13,5 miliarde de dolari. Astfel, rezervele de aur ale Americii depășeau creanțele în dolari din străinătate cu peste 160%.
Până în vara anului 1971, chiar înainte ca Nixon să scoată SUA de pe sistemul etalonului aur, America avea doar 10,2 miliarde de dolari în aur în comparație cu deținerile străine oficiale de dolari de 40 de miliarde de dolari. Astfel, America avea doar 25% din ceea ce avea nevoie pentru a-și onora angajamentele de a schimba dolarii străini în aur.