Sursa foto: Pixabay
Istoria României în ceea ce privește procesul de digitalizare nu este una lungă. Ba chiar dimpotrivă, pentru că întregul fenomen de digitalizare, așa cum îl percepem astăzi, a apărut recent, doar în ultimul deceniu. În 2019, România a înființat Autoritatea pentru Digitalizarea României, o instituție a cărei importanță, dacă a fost cumva trecută cu vederea de cineva, s-a dovedit a fi clară în 2020, odată cu venirea pandemiei de COVID-19.
Termenul „digitalizare”, așa cum este înțeles de majoritatea populației în ziua de azi, anume ca o trecere a semnalelor analogice în unele digitale – sau, spus mai simplu, trecerea unor informații și procese din mediul fizic, de pe hârtie, în cel digital – a apărut și el la fel de recent, dar în scurta sa viață, a influențat considerabil organizarea statelor.
Conceptul digitalizării a venit ca o evoluție normală, pe măsură ce tehnologia a avansat și a părut ceva normal ca toate datele pe care mulți dintre noi le ținem în dosare pe care scrie mare „ACTE” într-un sertar al caselor noastre, să ajungă în format digital, mult mai ușor de accesat și de vizualizat atunci când avem nevoie de ele. Problema principală este însă că statul român nu a renunțat niciodată la dosarul cu „acte”.
Digitalizarea „pe hârtie”
Pe hârtie, România ar fi trebuit deja să se afle într-o etapă importantă a digitalizării: 35% dintre cetățeni ar fi trebuit să folosească soluții de e-guvernare până în 2020, conform unei strategii care acoperea perioada 2014-2020. În realitate, cifra celor care foloseau activ programele de guvernare în 2018 era de numai 6%.
De aici reiese și o dualitate care caracterizează România de câțiva ani atunci când vorbim de digitalizare, și pe care mulți o consideră, pe bună dreptate, ca fiind o extremă cel puțin ciudată: faptul că țara noastră beneficiază de o infrastructură de internet foarte competentă, cu viteze mari ale rețelelor și un număr de specialiști IT considerabil, însă în același timp este pe locul 26 din 28 de state membre UE, în clasamentul indicelui DESI.
Așa se face că în continuare, majoritatea instituțiilor statului lucrează cu hârtii fizice, lucru care ne plasează pe un deloc onorabil ultim loc în DESI la capitolul „Servicii publice digitale” în ultimii 3 ani. Statistic, se observă un trend ascendent, însă ritmul acestuia este unul extrem de slab comparativ cu celelalte membre ale UE.
Raportul oficial al DESI mai remarcă și principalele probleme pe care le are România: „lipsa de coordonare dintre instituțiile publice în ceea ce privește instituirea unor astfel de servicii (n.r.: digitale); migrarea specialiștilor în TI din sectorul public înspre sectorul privat sau în alte țări și lipsa generală de competențe digitale.” Ultimul punct este poate cel mai îngrijorător, deoarece arată nu doar deficiențele celor aflați în poziții decizionale, ci și lipsa unor posibilități de educare în ceea ce privește noile tehnologii.
Într-adevăr, în România, cei care au competențe digitale cel puțin elementare reprezintă sub o treime din populație, iar 18% dintre români nu au utilizat niciodată internetul. Paradoxal, suntem printre primii când vine vorba de utilizarea rețelelor sociale, cu mult peste media UE, însă evităm serviciile bancare online, cumpărăturile și cititul știrilor de pe internet, aspecte unde suntem pe ultimul loc între țările membre.
Informarea în pandemie
O statistică a Eurostat dezvăluie faptul că, deși în România se remarcă o creștere fragilă a indicelui de digitalizare, comunicarea rămâne una dintre problemele uriașe ale statului. Pe parcursului anului 2020, doar 10% din români și-au luat informații de pe site-urile oficiale ale autorităților locale, cel mai mic procent din Uniune. Italia și Bulgaria, celelalte două „codașe”, au un procentaj aproape dublu față de al României, de 19%.
Ce înseamnă asta? Fie că mulți români au preferat, într-un an de pandemie, în care comunicarea autorităților decizionale cu publicul era esențială, să ignore aceste surse și să opteze pentru a-și lua informații din alte locuri, de încredere pentru ei, fie că mulți pur și simplu nu au luat cunoștință de existența acestor site-uri oficiale, care au rolul de a-i informa, din cauza aceleiași lipse de comunicare.
Și deși statisticile arată că ne aflăm pe un trend ascendent când vine vorba de indicele DESI, avem în continuare una dintre cele mai mici rate de creștere. În doi ani, România și-a crescut indicele DESI la 40,0 de la 35,1, cu mult sub media generală, ajunsă la 52,6 și care în aceeași perioadă a crescut de la 46,5. Simplu spus, creșterea indicelui DESI este normală și se înregistrează la nivelul tuturor țărilor din Uniune, însă în România digitalizarea se produce mult prea încet.
Proiecte multe, realizări așteptate
Următorii ani vor fi cruciali în ceea ce privește digitalizarea României și a instituțiilor de stat. Autoritatea pentru Digitalizarea României are în implementare nu mai puțin de 12 proiecte diferite, care tratează mecanisme și ramuri ale digitalizării: de la stabilirea cadrului de dezvoltare a instrumentelor de e-guvernare la realizarea unui sistem informatic pentru registrele de sănătate și a unui sistem informatic național pentru adopție. Toate aceste proiecte sunt menite să ușureze birocrația și comunicarea cu instituțiile statului, iar implementarea lor în condițiile în care pandemia de COVID-19 nu are un final exact la orizont ar putea reprezenta un atu semnificativ pentru cei care s-au văzut nevoiți chiar și în 2020 să se deplaseze pentru a-și rezolva problemele.
Rămâne de văzut însă dacă ceea ce găsim pe site-ul Autorității va putea fi transpus în realitate într-un timp util, și mai ales dacă va fi însoțit de o comunicare clară și bine structurată. Cert este că problema digitalizării este una pe care administrația țării trebuie să o rezolve cât mai repede, din respect pentru populație sau măcar din dorința de a nu mai fi pe ultimele locuri în Uniunea Europeană la un capitol care chiar contează.