Sursa foto: © Tanita Chunsiripongpann | Dreamstime.com
Președintele american a impus tarife vamale în valoare de 25% pentru bunurile importate din Mexic și Canada, respectiv 10% pentru cele din China, printr-un ordin executiv semnat în data de 5 februarie 2025. Deși cei doi vecini ai Americii au beneficiat de amânare (tarifele au intrat în efect abia pe 4 martie și apoi au fost suspendate din nou), același lucru nu s-a aplicat Chinei. Tarifele pentru bunurile chineze au intrat în efect pe 4 februarie, iar pe 4 martie acestea au fost dublate, conform unui articol din Clark Hill.
Partea chinezească a ripostat la rândul ei. Marți, conform BBC, Ambasada Republicii Populare Chineze a postat pe X o replică: „Dacă războiul este ceea ce Statele Unite își dorește, fie unul tarifar, fie unul comercial, fie orice alt tip de război, noi suntem gata să luptăm până la capăt”. Câteva zile mai târziu, purtătorul de cuvânt al Ministerului Afacerilor Externe chinez, Lin Jian, a venit cu o adăugare belicoasă, citat de The Guardian: „Dacă SUA are alte intenții și insistă să saboteze interesele chineze, suntem gata să luptăm până la capăt. Sugerăm Statelor Unite să renunțe la psotura intimidantă și să revină pe drumul firesc al colaborării și dialogului cât mai curând posibil.”
Dar cum s-a ajuns aici? Deși retorica protecționistă a lui Trump este bine-cunoscută, relația comercială Beijing – Washington a fost întotdeauna complicată și multidimensională. În acest articol, Economedia și G4Media prezintă un scurt istoric al relației comerciale dintre cele două state, respectiv, a conflictului economic.
Relația complicată a SUA cu Republica Populară Chineză (1949 – 1972)
Pentru a înțelege cum s-a ajuns aici, trebuie să stabilim contextul istorico-politic. În anul 1911, dinastia Qing care condusese Imperiul Chinez timp de mai bine de trei secole a fost înlăturată printr-o revoluție. Imperiul a devenit o republică.
Totuși, noul stat s-a dovedit a fi unul fragil, iar guvernul central a pierdut controlul asupra provinciilor, care au picat în mâinile diverselor căpetenii militare. În această situație de fragmentare statală, două forțe au ajuns în prim-plan: Partidul Naționalist (KMT, condus de către Chiang Kai Shek) și Partidul Comunist (condus de Mao Zedong). Aceste două forțe s-au angajat într-un război civil (1928 – 1936) întrerupt de declanșarea celui de Al Doilea Război Mondial în Asia.
În urma invaziei Chinei de către Japonia (1937 – 1945), comuniștii au câștigat un imens capital politic și militar, făcându-se remarcați prin succesele campaniilor de gherilă. Asta, alături de sprijinul Uniunii Sovietice – care declarase război Japoniei în august 1945 și ocupase Manciuria – le-a permis comuniștilor să câștige faza finală a Războiului Civil (1945 – 1949).
Statele Unite a sprijinit guvernul lui Chiang Kai Shek să se refugieze în insula Taiwan, unde și-a stabilit sediul. Exista o problemă: China intrase în ONU ca membru permanent al Consiliului de Securitate (deci cu drept de veto). Acordurile fuseseră semnate cu regimul KMT-ului, dar acesta nu controla decât o minusculă parte din teritoriul chinez. Teritoriu ce era, în schimb, controlat de forțele lui Mao. Acestea au proclamat la Beijing în 1949 crearea Republicii Populare Chineze.
Deci, SUA a recunoscut regimul de la Taipei, în timp ce Uniunea Sovietică l-a recunoscut pe cel de la Beijing. Dar unitatea Blocului Socialist nu a fost cea mai solidă. După moartea lui Stalin cele două state se distanțează treptat, în 1962 ruptura dintre cele două se realizează, iar în 1969 se ajunge la un război de frontieră deschis.
În acest timp, mai exact, între 1965 și 1973 SUA a trimis trupe în Vietnam. Asemeni Coreei, Vietnam-ul fusese divizat în urma decolonizării. Un regim comunist a fost stabilit la nord de Paralela a 17-a (cu capitala la Hanoi) și unul capitalist în sud (capitala la Saigon).
Spre deosebire de cazul Coreei, însă, Nordul nu a încercat să unifice sudul printr-un conflict deschis, ci prin susținerea trupelor de gherilă Viet Cong. Între 1956 și 1965, Statele Unite au susținut Vietnamul de Sud prin consilieri militari și armament. Din 1965, sub administrația Johnson, SUA a început să trimită trupe.
Cum tacticile războiului convențional nu dădeau roade, iar opinia publică domestică s-a întors împotriva participării, administrația Nixon a încercat să marșeze pe o adâncire a diviziunilor din interiorul spațiului socialist, După o întâlnire secretă Henry Kissinger – Zhou Enlai, cele două state au început discuțiile diplomatice. A urmat vizita lui Nixon din 1972 și Declarația de la Shanghai, prin care cele Beijing-ul și Washington-ul își luau angajamentul să-și normalizeze relațiile.
Dengismul. Socialismul cu caracteristici chineze (1978 – 2013)
În 1978, liderul fondator al Republicii Populare Chineze, Mao Zedong, a decedat. În locul său a venit la putere Deng Xiaoping, un membru proeminent al Partidului Comunist.
Acesta avea o viziune radical diferită față de cea a predecesorului său. Economia, susținea el, trebuie reformată. În cele două mandate ale sale (1979 – 1989), China a fost reformată profund: s-a apropiat ai mult de lumea occidentală, democrația din interiorul partidului a crescut (conducătorul statului avea dreptul de a conduce doar două mandate a câte cinci ani), dar, cel mai important, a adoptat anumite reforme ale pieței libere.
Statele Unite au privit cu mult interes evoluțiile din China. În 1978 (sub Jimmy Carter), guvernul de la Beijing a primit recunoașterea diplomatică a SUA, în defavoarea celui de la Taipei. Totuși, America a menținut prezența militară în Taiwan.
Pe plan economic, combinația dintre reformele pieței libere – investițiile străine – statul industrializat – populația numeroasă (forță de muncă ieftină) – intervenție guvernamentală s-a dovedit a fi un mare succes. Sub mandatele a trei conducători – Deng Xiaoping (1979 – 1989), Jiang Zemin (1989 – 2002) și Hu Jintao (2002 – 2012) – China a cunoscut o creștere economică spectaculoasă. Un studiu al Congresului din 2014, semnat de Wayne M. Morrison ne arată că, între 1979 și 2012, PIB-ul în medie al Chinei a crescut cu aproximativ 10% în fiecare an. Astfel, economia își dubla dimensiunile la fiecare opt ani.
Profitând de creșterea sa economică, în primul deceniu al secolului XXI, China a început să își și promoveze în mod activ modelul pe plan internațional. Eforturile lor de redresare a economiei în timpul Crizei din 2008 reflectă acest fapt, conform unui studiu realizat de Council on Foreign Relations. Astfel, succesul economic s-a tradus și printr-o asertivitate crescândă pe scena internațională. China a devenit tot mai vocală pe plan mondial, în special în ceea ce privește Sudul Global și respectarea Dreptului Internațional. În schimb, a tratat problemele de interes propriu (drepturile omului) cu mare reținere, dacă nu chiar prin tăcere.
Același studiu ne arată și atitudinea Americii față de creșterea Chinei. Sub mandatele lui George W. Bush și ale lui Obama, ascensiunea Chinei a fost privită drept naturală. Datele acordate de Statista ne arată cum, între 2000 și 2012 (anul în care China a depășit Japonia, devenind a doua economie a lumii) investițiile americane în China au crescut de la 11 la 53 de miliarde de dolari.
Pe de altă parte, un raport semnat de Will Kimball și Robert E. Scott din cadrul Economic Policy Institute (2014) ne indică următoarele date: Deși comerțul sino – american a crescut semnificativ din 2001 (anul intrării Chinei în Organizația Mondială a Comerțului), SUA a acumulat treptat un deficit comercial semnificativ. Mai exact, între 2001 și 2013 comerțul cu China a dus la pierderea a 3,2 milioane de locuri de muncă în Statele Unite. Dintre acestea, trei sferturi (2.4 milioane) erau în sectorul manufacturier.
Același raport ne mai indică felul în care tehnologizarea a jucat un rol esențial: din 324 de miliarde de dolari (valoarea deficitului în 2013), 154 de miliarde proveneau din importul de calculatoare și componente electronice.
Cei doi revizioniști: Xi (2012) și Trump (2014)
Date fiind aceste informații, este de înțeles faptul că China se afla într-o poziție destul de avantajoasă. Venirea lui Xi la putere (mai întâi ca secretar – general în 2012, apoi ca președinte în 2013) a adus o schimbare.
Conform unui articol de-al lui Kevin Rudd din Foreign Affairs, Xi s-a distanțat de abordarea pragmatică și, mai degrabă, non ideologică a predecesorilor săi. La scurt timp după inaugurarea sa ca președinte în 2013, într-un discurs ținut în cadrul Conferinței Centrale pentru Ideologie și Propagandă Xi a accentuat importanța apartenenței ideologice. Amintind de destrămarea URSS, acesta a spus: „Dezintegrarea unui regim adesea pornește din zona ideologică [Dacă] liniile ideologice sunt penetrate, este greu să menții celelalte mecanisme defensive.”
Urmărește mai jos producțiile video ale Economedia:
- articolul continuă mai jos -
Rolul ideologiei nu trebuie exagerat, însă. Un alt studiu, realizat de Joseph Torrigian în 2022, Xi Jinping and Ideology ne indică tot o atitudine pragmatică. După cum a concluzionat-o A Treia Rezoluție Istorică a PCC, „Teoria marxistă nu este o dogmă, ci un ghid de acțiune.”. Mai exact, Xi continua pe linia economică dengistă, dar dorește o voce chineză mult mai impunătoare pe scena internațională și un control mai mare al populației pe plan intern.
La 3 ani după venirea lui Xi la putere are loc intrarea pe scenă a unui alt lider nemulțumit de status quo: Donald Trump. Acesta a mers pe o campanie ce le promitea americanilor o reînvigorare a Statelor Unite (Make America Great Again). În discursurile sale, el a înaintat ideea reducerii globalizării și revenirii la protecționism economic, sub pretextul protejării intereselor americane.
Una dintre țintele sale preferate a fost China. Și, dată fiind situația comercială pe care am prezentat-o mai sus, este ușor de înțeles de ce acest tip de discurs a avut succes. Conform BBC, în timpul campaniei prezidențiale, Trump a declarat la un miting în Indiana: „Nu putem să-i permite Chinei să ne mai violeze țara.”
Este de menționat, însă, că cele două state nu au recurs instantaneu la confruntare. Pe 7 aprilie 2017, are loc o întâlnire Trump – Xi la Mar – a – Lago (Florida) . Scopul era rezolvarea deficitului comercial. După prima rundă de negocieri, Trump remarca, într-o declarație oficială: „Vreau doar să spun că președintele Xi și reprezentanții săi sunt o companie cu adevărat interesantă Cred că am realizat un progres colosal în relația noastră cu China […] Consider că relația dezvoltată de mine și președintele Xi este extraordinară. Ne dorim să mai interacționăm și în viitor. Și consider că numeroase potențiale probleme grave vor dispărea”.
În ciuda optimismului său, negocierile au stagnat în vara acelui an, la scurt timp după summit-ul G20 din Hamburg. Vânzarea continuă de arme americane către Taiwan, deplasările navale americane din Marea Chinei de Sud și sancționarea unei bănci chineze din cauza presupusului său sprijin către Coreea de Nord se numără printre motivele acestei schimbări de atitudini, conform CNN Bussines.
Începutul conflictului comercial (2018-2020)
Primul Război Comercial cu China a început în ianuarie 2018, când SUA a impus tarife vamale de 30% pe panourile solare, importate majoritar din China, conform Asociated Press. China a retaliat în luna aprilie, impunând taxe de 15% pe fructe, produse din oțel și vinuri și 25% pe carnea de porc. A urmat un schimb de tarife de 25% pe produsele aeronautice. Conform aceluiași articol, valorile acestor tarife s-au ridicat la aproximativ 50 de miliarde de dolari.
Apoi, a urmat o perioadă (2018 -2020) de creșteri reciproce ale tarifelor, care a culminat cu sancționarea companiei Huawei de către SUA în mai 2019.
Disputa comercială a fost, însă, întreruptă de izbucnirea pandemiei de Coronavirus. Pe 15 ianuarie 2020, la Casa Albă s-a semnat un prim acord „Phase One trade deal” prin care China își ia angajamentul de a cumpăra bunuri americane în valoare de 200 de miliarde de dolari în următorii doi ani. Acordul nu a fost respectat.
Retorica a rămas, însă, neschimbată. În discursul de pe 30 martie 2020, (versiunea integrală în culgerea de discursuri editată de Robert C. O’Brien „Trump on China. Putting America First” ) din White House Rose Garden, Trump susținea: „Tiparul comportamentului necorespunzător al Chinei este bine cunoscut. Decenii la rând, [chinezii] au jefuit Statele Unite ca nimeni alții. Sute de miliarde de dolari au fost pierdute interacționând cu China, în special pe vremea administrației trecute. Ei ne-au devalizat fabricile, ne-au înstrăinat locurile de muncă, ne-au secătuit industria, ne-au furat proprietățiile intelectuale și și-au violat angajamentele în cadrul Organizației Mondiale a Comerțului.”. Astfel, Trump justifica, pe de o parte, nevoia menținerii tarifelor asupra Chinei. Pe de alta, el se folosea de acest discurs și pentru a câștiga capital politic în alegerile ce urmau să aibă loc: „Dar niciodată nu am învinuit doar China pentru treaba asta. A scăpat cu un astfel de furt ca nimeni altcineva pentru din cauza politicienilor din trecut și, sincer, a președinților.” Aici, evident, Trump se referea mai ales la Obama, pentru a lovi în Partidul Democrat.
Mandatul lui Biden (2021 – 2025)
În campania sa electorală, echipa lui Biden a lansat un articol în Foreign Affairs, intitulat Why America Must Lead Again. În acesta, Biden își prezenta viziunea pentru America. Deși cele mai multe propuneri erau, evident, în antiteză directă cu cele ale lui Donald Trump, strategia pentru China nu pare să fie radical schimbată: „[Companiile de social media și tech] trebuie să se asigure că uneltele și platformele lor nu împuternicesc supravegherea statală, ucigând intimitatea, facilitând represiunea în China și alte locuri, împrăștiind ură și dezinformare, împingând oamenii către violență sau doar rămânând susceptibile de alte utilizări malițioase […] Pentru a câștiga competiția pentru viitor împotriva Chinei sau a oricui altcuiva, Statele Unite trebuie să-și ascută tăișul inovativ și să unească puterea economică a democrațiilor lumii pentru a contracara practicile abuzive și a reduce inegalitatea”.
Observăm, deci, că, deși îmbrăcat într-o retorică mai elaborată, exista un consens bipartizan asupra limitării influenței Chinei. Un alt aspect ce ar trebui observat este tradiționalul discurs de unificare în jurul regimului democratic. Asta reprezintă și încercarea lui Biden de a se reapropia de aliații occidentali ai Statelor Unite. Totuși, ar trebui menționat și faptul că Biden a criticat atitudinea lui Trump față de China, susținând, într-un interviu acordat NPR în 2020 că tarifele combat „China într-un mod greșit”.
Acestea fiind spuse, ar trebui să nu surprindă pe nimeni că tarifele vamale au rămas, în esență, neschimbate. Administrația Biden a menținut deliberat situația stagnantă.
În paralel, China făcea de asemenea, progrese. În septembrie 2020, și-a luat angajamentul la ONU de elimina emisiile de carbon până în 2060. Conform Asociated Press, o lună mai târziu, China adoptă o investigație anti monopol care vizează compania AliBaba și pe patronul ei, Jack Ma. Investigația ridică suspiciuni legate de intervenția statului în economie, conform unui articol în The Conversation.
În anul 2022, atenția Statelor Unite este mutată temporar către Europa. Pe 24 februarie, Federația Rusă a invadat Ucraina. În ciuda elementului-surpriză și a forței copleșitoare, „Operațiunea Militară Specială” nu se sfârșește în trei zile, ci stagnează. China nu critică Federația Rusă, care se apropie tot mai mult de Beijing în contextul impunerii sancțiunilor.
În decembrie, în ciuda pronunțării Organizației Mondiale a Comerțului, conform căreia tarifele au reprezentat un abuz, administrația Biden decide să mențină tarifele. Conform unui articol din Politico, în aceeași lună, Statele Unite încep un efort de a bloca producția Chinei de semiconductori. Mai exact, SUA și, ulterior, UE blochează exportul de chipuri către China, conform Council on Foreign Relations.
Ultimul act făcut în timpul administrației Biden a fost trecerea în Congres a unei legi care obligă aplicația chinezească Tik Tok să fie vândută către un cumpărător non chinez.
A doua administrație Trump
Revenirea lui Trump la putere în 2025 a adus, până acum, o mutare a atenției Washington-ului către teatrul din Pacific. S-a speculat că acesta ar fi și unul dintre motivele pentru care administrația Trump s-a arătat atât de dornică pentru a repara relațiile cu Federația Rusă și să sfârșească rapid conflictul din Ucraina, în dezavantajul europenilor relatează CNN.
Pe plan comercial, acesta a înaintat inițial, ideea interzicerii Tik Tok în Statele Unite. Mai exact, conform BBC, acesta a acordat un termen de 75 de zile aplicației să se supună deciziei Congresului din 2024 sau să fie interzis. Recent, însă, această mișcare a rămas neglijată de către însuși președintele SUA. The Hill relatează că președintele ar fi dispus să prelungească termenul, pe motiv că există interes în această platformă.
În schimb, administrația prezidențială a introdus noi tarife vamale Chinei, semnalizând o potențială intensificare a conflictului rămas, de altfel, latent.
Miza Taiwan-ului
Un aspect care poate să fie neglijat la prima vedere este fix Taiwan-ul (denumirea oficială fiind Republica Chineză). America, în ciuda apropierii de R.P. Chineză a menținut o prezență militară semnificativă pe insulă. Dar de ce?
Motivul este unul simplu: Taiwanul îi oferă Statelor Unite influență în Pacific. Pe de o parte, statutul neclar (Beijing-ul declară Taiwan-ul drept o provincie secesionistă, pe când Taiwan-ul se vede drept guvernul legitim al Chinei) le permite americanilor să mențină armata în zonă. Asta le oferă în primul rând un anumit control în Marea Chinei de Sud și în Marea Filipinelor, zone esențiale pentru comerțul regional, dar și global.
Al doilea motiv este dat de producția de semiconductori. În Taiwan se află cea mai mare companie producătoare de cipuri (TSMC) din lume, esențială pentru dezvoltarea tehnologiei computerelor, roboticii și a inteligenței artificiale. Conform The Economist, în 2020 60% din clienții TSMC-ului veneau din America de Nord. Sumar spus, un potențial control al Republicii Populare Chineze asupra acestei companii ar periclita monopolul american asupra dezvoltării americane a inteligenței artificiale. Cu atât mai important în contextul în care China încearcă acum să spargă monopolul american în piața de inteligență artificială, după cum s-a văzut recent, când lansarea DeepSeek a cutremurat piețe financiare.
Urmări economice
La nivel microeconomic, conflictul tarifar a dus la o nesiguranță în investiții și afaceri. După cum a documentat Asociated Press, tarifele sunt achitate de importatori, iar diferența se face simțită în prețul plătit de clienții finali. Acest lucru s-a văzut mai ales în statele de pe Coasta de Vest a Statelor Unite, unde majoritatea importurilor vin din China. Același articol mai subliniază că instabilitatea dată de introducerea tarifelor și volatilitatea acestora complică mediul afacerilor transfrontaliere, pune o presiune foarte mare pe infrastructura de logistică și depozitare.
Mai mult, un raport realizat de compania de analiză și evaluare a riscului de investiții Moody’s Investors Service a concluzionat că mai mult de jumătate din bunurile tranzacționate între cele două state sunt supuse tarifelor. Iar costurile sunt suportate în procent de 90% de importatorii americani și apoi de clienții finali.
Și mai este o urmare importantă: locurile de muncă. Un studiu realizat în ianuarie 2021 de către The US-China Business Council că aproximativ 250.000 de locuri de muncă au fost pierdute în urma războiului tarifar.
La nivel macroeconomic, tarifele au creat un mediu foarte instabil pentru investiții, fapt care s-a făcut resimțit mai ales în Bursă. Conform Reuters, firmele cele mai afectate au fost cele din domeniul tech (precum Marvel Technologies). Lucru care este logic, dacă te gândești că unul dintre principalele produse importate de SUA sunt fix semiconductoarele.
Concluzie
În ciuda retoricii și a tarifelor, China rămâne un mare partener pentru SUA. Datele deja citate de la Statista ne arată faptul că SUA a menținut relațiile deficitare cu China. Singurii patru ani în care valorile bunurilor tranzacționate au scăzut au fost 2019 (449 miliarde de dolari în exporturi), 2020 (432 de miliarde de dolari), 2023 (427 de miliarde de dolari, de altfel, valoarea cea mai mică a deceniului) și 2024 (438 de miliarde de dolari). Pentru o perspectivă, exporturile americane către China nu au depășit niciodată în acest deceniu 154 de miliarde de dolari.
Deși pare să fie o strategie firească, situația se dovedește a fi mult mai dificilă. În contextul în care același război comercial este aplicat și altor parteneri, precum Canada, Mexic sau Uniunea Europeană, este foarte clar că America se îndreaptă către o situație dificilă. Conform unui articol din The Conversation, se estimează că sectorul agricol va fi cel mai afectat, iar prețurile bunurilor în SUA vor crește semnificativ.
