Csaba Bálint. Foto: SEE Property Forum
România trebuie să găsească un echilibru între eficiența statului și dimensiunea sa, iar ideal ar fi să ne poziționăm cât mai spre dreapta, către un nivel mai ridicat de dezvoltare economică, arată Csaba Bálint, CFA și membru al Consiliului de administraţie al Băncii Naționale a României (BNR), într-o opinie.
Redăm mai jos, integral, opinia intitulată „Ce tip de stat ne dorim”:
România, la fel ca multe alte economii, traversează o perioadă plină de provocări fiscale (deși, în cazul nostru, presiunile par mai pronunțate). Întrebările despre structura bugetului și sustenabilitatea acestuia devin tot mai presante, iar deciziile luate acum vor influența direcția de dezvoltare a țării pentru mulți ani.
În astfel de perioade, ar fi ideal să avem un ghid clar, o hartă precisă care să indice drumul spre un viitor prosper. Însă economia nu funcționează după coordonate fixe. Nu există o formulă universal valabilă, ci mai degrabă lecții extrase din experiențele altor state, principii economice testate și alegeri strategice care pot face diferența.
Tocmai de aceea, pe lângă întrebarea imediată „ce măsuri ar trebui luate?” este important să ne gândim și dintr-o perspectivă generală: „ce tip de stat ne dorim?”. Spațiul pentru analize prelungite și acțiuni întârziate este limitat, având în vedere atenția sporită pe care piețele și agențiile de rating o acordă situației fiscale. Deciziile trebuie luate rapid, dar fără a pierde din vedere imaginea de ansamblu, astfel încât măsurile adoptate să nu creeze vulnerabilități pe termen lung. Cum găsim echilibrul între un stat suplu și eficient, care creează premise pentru creștere și inovație, și unul care riscă să devină prea mare și greu de susținut?
O scurtă incursiune în istoria rolului statului
Discuția despre dimensiunea optimă și rolul statului nu este nouă. Încă din Antichitate, filozofii greci dezbăteau rolul acestuia în organizarea societății. Platon (c. 428-347 î.Hr.), în “Republica” (c. 375 î.Hr.), imagina un stat condus de filosofi-rege, menit să asigure justiția și armonia socială, în timp ce Aristotel (384-322 î.Hr.) susținea un echilibru între puterea centrală și autonomia cetățenilor.
În Iluminism (sec. XVII-XVIII), statul devine subiectul unei mari dezbateri filosofice. John Locke (1632-1704) vedea guvernul ca un garant al drepturilor fundamentale (viața, libertatea și proprietatea) și pleda pentru un stat limitat, care să intervină doar acolo unde era absolut necesar. În contrast, Thomas Hobbes (1588-1679), susținea necesitatea unui stat puternic, “Leviathanul”, capabil să mențină ordinea prin autoritate absolută. Liberalismul clasic s-a poziționat ferm împotriva acestui model, considerând că un stat supradimensionat devine un obstacol în calea libertății individuale și a progresului economic.
Revoluțiile industriale și schimbările economice ale secolelor XIX-XX au dus la o expansiune treptată a rolului statului. În timpul Marii Depresiuni (1929-1939), economistul britanic John Maynard Keynes (1883-1946) a argumentat că guvernele trebuie să intervină activ în economie pentru a stimula cererea și a reduce șomajul, ceea ce a justificat o creștere a cheltuielilor publice. Această tendință s-a accentuat în timpul și după cel de-Al Doilea Război Mondial, când statele au preluat un rol mai mare în redistribuirea veniturilor și în administrarea economiei.
Un factor-cheie în această tranziție a fost și renunțarea la standardul aur (15 august 1971), care, până în anii ’70, impunea o limită clară asupra cheltuielilor guvernamentale. Dacă în trecut cheltuielile guvernamentale erau constrânse de necesitatea de a menține rezerve de aur, noul sistem a permis guvernelor o mai mare flexibilitate în gestionarea economiilor.
În 1972, în economiile dezvoltate, cheltuielile guvernamentale reprezentau, în medie, cca. 33% din PIB. Cinci decenii mai târziu, acest procent a crescut la aprox. 47%, reflectând o tendință naturală de extindere a statului (deși rămâne de văzut cât de sustenabilă este această evoluție pe termen lung) pe măsură ce societățile au devenit mai complexe, iar cererea pentru servicii publice a crescut. Acest proces nu este în sine problematic, atât timp cât statul își menține eficiența și nu ajunge să consume excesiv resursele sectorului privat.
În acest context, discuția despre dimensiunea optimă a statului nu ar trebui să se rezume doar la o cifră magică (exprimată prin cheltuielile guvernamentale ca procent din PIB), ci și la eficiența cu care acesta răspunde nevoilor societății. Un stat bine calibrat este acela care asigură servicii esențiale de calitate și completează mecanismele pieței acolo unde acestea nu oferă soluții viabile, fără a descuraja inițiativa privată sau a împovăra excesiv economia.
Harta economică a lumii
Revenind la harta despre care vorbeam mai devreme, putem construi un grafic care să ofere o perspectivă mai clară asupra poziționării economiilor. Pentru acest exercițiu, putem folosi un sistem simplu de coordonate, bazat pe două axe, având România în centru:
– pe axa orizontală (X) – nivelul de dezvoltare economică, măsurat prin PIB per capita.
– pe axa verticală (Y) – dimensiunea statului, exprimată prin cheltuielile guvernamentale ca procent din PIB.
Scopul acestui articol nu este să pornească o dezbatere ideologică despre rolul statului, ci să analizeze, pe baza datelor, unde se poziționează România și ce concluzii practice putem trage. Discuțiile despre dimensiunea optimă a statului sunt ample și adesea controversate, depășind cu mult cadrul unei analize de câteva pagini.
Desigur, orice astfel de model vine cu limitările sale, iar alegerea indicatorilor poate fi subiect de dezbatere. Totuși, fără a complica prea mult analiza, această abordare oferă un cadru util pentru a înțelege unde se situează diferite economii, printre care și România.
Examinând această hartă economică, poziția României oferă câteva perspective interesante. România a făcut progrese evidente din punct de vedere economic în ultimele decenii, iar percepția privind nivelul actual de bunăstare poate fi revizuită într-o lumină mai favorabilă. Deși există încă numeroase provocări, observăm totuși o evoluție favorabilă comparativ cu perioadele anterioare, un aspect pe care l-am explorat mai detaliat în articolul de opinie “Epoca de aur și formula succesului” (https://opiniibnr.ro/epoca-de-aur-si-formula-succesului/).
Dacă analizăm evoluția din 2014 până în 2024, România s-a deplasat pe axa dezvoltării economice spre dreapta, indicând un avans clar. În paralel, a crescut și amprenta statului – o mișcare ascendentă pe axa cheltuielilor publice. Această evoluție confirmă, într-o anumită măsură, percepția că statul și-a extins rolul în economie, deși, în termeni comparativi, există și alte economii avansate unde implicarea guvernamentală este și mai amplă.
Ca observație generală, un stat de dimensiuni reduse nu este, în mod automat, sinonim cu bunăstarea cetățenilor. Dimpotrivă, în multe cazuri, corelația pare să fie inversă. Acest subiect a fost dezbătut intens din multiple perspective ideologice, iar realitatea este mai complexă decât ecuația simplificată conform căreia un stat mai mic garantează automat o economie mai prosperă. De aceea, este util să privim această dezbatere într-un cadru mai amplu, analizând nu doar mărimea statului, ci și eficiența cu care acesta își îndeplinește rolul.
Pentru a înțelege mai bine unde ne aflăm și ce tip de stat ne dorim, putem structura opțiunile în patru cadrane distincte – un exercițiu asemănător testelor grilă cu variante multiple de răspuns. Primul pas este să excludem variantele extreme, cele care, indiferent din ce perspectivă le-am privi, nu ar putea reprezenta o direcție dezirabilă pentru o economie modernă.
Opțiunea A: Stat mare, economie subdezvoltată
Un stat extins, cu un aparat administrativ complex și cheltuieli publice ridicate, dar fără o economie suficient de robustă pentru a le susține, reprezintă un dezechilibru profund. În această categorie se regăsesc economii care se confruntă cu dificultăți structurale, fie din cauza unor constrângeri istorice și economice, fie ca urmare a unor circumstanțe excepționale care le-au afectat stabilitatea (un exemplu este Ucraina, unde statul a fost nevoit să-și extindă rolul din cauza conflictului militar). De asemenea, putem privi spre țări precum Lesotho (o enclavă în interiorul Africii de Sud, o economie cu particularități proprii, cu o populație scăzută, relativ tânără ca stat modern) sau alte economii în care structurile de guvernare sunt disproporționat de mari în raport cu capacitatea economică a societății. Prin urmare, opțiunea A poate fi eliminată din start.
Opțiunea D: Stat mic, economie slab dezvoltată
Surprinzător, majoritatea economilor se regăsesc în această categorie. Cu alte cuvinte, la nivel global, un stat relativ mic cu cheltuieli guvernamentale reduse în raport cu PIB-ul, este mai degrabă regula decât excepția. Cu toate acestea, majoritatea economiilor care se regăsesc în acest cadran nu sunt neapărat prospere.
Un stat mic poate fi rezultatul unui model economic eficient, dar poate fi și un semn de slăbiciune. În multe dintre aceste țări, guvernul nu reușește să colecteze suficiente taxe, să mențină ordinea, să investească în infrastructură sau să asigure servicii publice esențiale precum educația. Această lipsă de capacitate administrativă poate limita serios potențialul de dezvoltare. În multe economii din Africa, de exemplu, un stat de mici dimensiuni nu este neapărat un avantaj, ci mai degrabă o constrângere care împiedică progresul.
Mai există și alte explicații pentru această situație. În unele cazuri, raportul scăzut dintre cheltuielile statului și PIB poate fi influențat de dimensiunea economiei informale. De asemenea, în anumite țări cu structuri de guvernare mai autoritare, statul poate părea „mic” utilizând datele oficiale, dar să aibă, în realitate, o prezență economică puternică prin intermediul companiilor controlate de guvern sau al altor mecanisme indirecte de influență economică.
Sigur, pot exista și alte explicații pentru această situație, dar esențial este că un stat mic nu înseamnă automat eficiență sau prosperitate. Prin urmare, nici această opțiune nu este un scenariu dezirabil.
Opțiunea C: Stat mic, economie dezvoltată
La prima vedere, un stat suplu, cu un aparat administrativ eficient și cheltuieli publice reduse, combinat cu o economie dezvoltată, ar putea părea scenariul ideal. În teorie, aceasta ar fi formula perfectă: o economie prosperă, unde sectorul privat este principalul motor de creștere, iar statul își limitează intervențiile la strictul necesar.
Totuși, realitatea arată că acest model nu este ușor de replicat, iar economiile care reușesc să se încadreze aici sunt mai degrabă excepția decât regula. Mai mult, multe dintre ele au contexte specifice, greu de transpus în alte țări.
Un prim exemplu îl reprezintă statele din Golf (Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Qatar) unde veniturile uriașe generate de resursele naturale permit menținerea unor taxe reduse și a unui stat relativ suplu. România este, desigur, o țară cu resurse, dar nu la un nivel comparabil cu aceste economii.
Apoi, există exemple precum Irlanda și Hong Kong, care au urmat trasee de dezvoltare foarte specifice. Irlanda a devenit o destinație preferată pentru marile companii de tehnologie, beneficiind de politici fiscale favorabile și de poziția sa în Uniunea Europeană. Hong Kong, la rândul său, a fost mult timp un centru financiar global, atrăgând capital și companii printr-un regim fiscal competitiv și prin proximitatea față de piețele asiatice.
Un alt exemplu des menționat este Elveția, o țară cu un stat eficient și o economie extrem de sofisticată. Totuși, trebuie să fim realiști. Vorbim de o societate excepțională, care a construit treptat, în ultimele două secole, un model economic și instituțional de succes. Pentru România, la acest moment, un astfel de model rămâne un obiectiv foarte ambițios, iar simpla reducere a dimensiunii statului nu ar fi suficientă pentru a ne apropia de acest standard.
Prin urmare, deși acest scenariu este unul atractiv, el este dificil de replicat și necesită mult mai mult decât o simplă ajustare a politicilor fiscale sau administrative. Atingerea unui astfel de echilibru presupune un mediu economic și instituțional excepțional, construit în timp, nu doar decizii de reducere a rolului statului în economie.
Opțiunea B: Stat mai mare, economie dezvoltată
Ajungem astfel la ultima opțiune, destul de răspândită în rândul țărilor din Uniunea Europeană. În acest scenariu, statul are un rol important în economie, iar nivelul de dezvoltare este ridicat. Există multiple variante ale acestui model, fiecare cu propriile particularități.
Un prim exemplu îl reprezintă economiile din Europa de Vest, precum Italia și Franța, parteneri comerciali importanți ai României, state cu economii puternice și bine consolidate. Dar chiar și în cazul lor, sustenabilitatea datoriei publice rămâne o provocare, în contextul unui sector public extins. Dacă economii de această anvergură se confruntă cu astfel de limitări, este clar că extinderea statului nu pare o soluție optimă pentru România, care are în continuare nevoie de un model de creștere sustenabil, capabil să recupereze din ecartul economic față de economiile occidentale.
Un alt model des invocat este cel nordic. Țările nordice (Suedia, Danemarca, Norvegia și Finlanda) au un sector public mare, dar și o reputație pentru eficiență administrativă și politici economice bine calibrate. Spre deosebire de alte economii cu un stat extins, aceste țări au reușit să mențină un echilibru între cheltuieli publice ridicate și o economie competitivă. Totuși, trebuie să fim realiști: replicarea acestui model nu este ușoară. În primul rând, pentru ca un stat mare să funcționeze eficient, este nevoie de instituții solide, un grad ridicat de conformare fiscală și un nivel înalt de încredere în administrație.
În plus, chiar și în aceste economii apar semne că nivelul ridicat al taxării începe să influențeze comportamentul contribuabililor, determinând recent o parte dintre cei cu venituri mari să caute alternative cu regimuri de taxare mai favorabile.
O altă comparație firească este cu țările din Europa Centrală și de Est. Dacă ne uităm la economii precum Polonia, Cehia sau Ungaria, observăm că România este deja comparabilă din punct de vedere al nivelului de dezvoltare. În acest context, nu există argumente clare care să sugereze că un stat semnificativ mai mare ar fi necesar.
Concluzii
Locul optim pare să fie la granița dintre B și C, însă ideal ar fi să ne poziționăm cât mai spre dreapta, către un nivel mai ridicat de dezvoltare economică. Obiectivul nu este doar echilibrarea dimensiunii statului, ci și asigurarea unui cadru care să favorizeze creșterea și competitivitatea, evitând în același timp riscurile asociate unui aparat administrativ supradimensionat.
În ceea ce privește cheltuielile publice, este esențial să evităm o creștere excesivă a rolului statului în economie. Pragul de 40% din PIB pare a fi un reper rezonabil – o depășire semnificativă a acestui nivel ar putea pune presiune pe sustenabilitatea fiscală și pe mediul economic.
Există oportunități pentru optimizare: îmbunătățirea eficienței administrative și o alocare mai judicioasă a resurselor ar putea contribui la consolidarea echilibrului fiscal, fără a compromite funcțiile esențiale ale statului. Este de preferat ca resursele publice să fie utilizate cu precădere pentru: (1) servicii publice de calitate, precum educația și sănătatea, având în vedere provocările demografice generate de îmbătrânirea populației; (2) investiții, un element esențial pentru susținerea dezvoltării economice și creșterea competitivității pe termen lung; (3) apărarea, în contextul noilor realități geopolitice, care impun măsuri adecvate pentru asigurarea securității naționale. În acest sens, reducerea cheltuielilor cu mult sub acest prag nu pare fezabilă.
Pe partea de venituri, problema colectării rămâne una dintre principalele provocări structurale. O abordare mai eficientă, combinată cu un sistem digitalizat și modern de administrare fiscală, ar putea îmbunătăți gradual capacitatea statului de a-și gestiona veniturile. România are deja un sector IT relativ dezvoltat, ceea ce oferă un potențial substanțial pentru digitalizare și creșterea eficienței fiscale. O reformă bine calibrată în acest sens ar putea aduce rezultate tangibile, fără a fi nevoie de o povară fiscală excesivă asupra economiei.
Un stat care își propune să crească veniturile trebuie să evite depășirea unui prag optim (concept cunoscut sub numele de Curba Laffer), unde povara fiscală descurajează activitatea economică și reduce baza de impozitare. Dacă taxele devin prea mari, mediul privat riscă să fie afectat, investițiile pot scădea, șomajul ar crește, iar statul ar putea obține, paradoxal, venituri mai mici. În plus, un nivel considerat excesiv al taxării poate încuraja economia gri, determinând tot mai multe companii și contribuabili să caute modalități de a opera în afara cadrului fiscal. Prin urmare, este esențial să menținem taxarea într-un interval sustenabil, care să sprijine atât economia, cât și finanțele publice.
Readucerea deficitului la un nivel sustenabil nu este doar o opțiune, ci o necesitate. Un buget mai echilibrat contribuie la consolidarea încrederii, menținerea predictibilității și întărirea rezilienței economiei. În actualul context economic, finanțele publice solide joacă un rol mult mai important decât în trecut.
În final, România trebuie să găsească un echilibru între eficiența statului și dimensiunea sa. Nu avem motive să mergem spre un model supradimensionat, dar nici nu putem reduce drastic rolul administrației publice. Direcția corectă nu este o alegere între extreme, ci mai degrabă un proces continuu de optimizare, astfel încât statul să rămână un facilitator al dezvoltării, fără a deveni un obstacol în calea progresului economic.
Cu cât un stat este mai stabil și predictibil, cu atât oferă un cadru mai favorabil pentru investiții și dezvoltare economică. În esență, statul ar trebui să rămână o entitate echilibrată, prudentă și cumpătată.
