Sursa foto: Pexels / Anna Shvets
Piața forței de muncă din Timișoara este într-o criză mai acută decât în București, spune fondatorul unui restaurant din Timișoara pentru Economedia, care afirmă că a fost nevoit să ducă salariul unui pizzar (persoană care face pizza) la 6.000 lei net, pentru a atrage și păstra angajații români. Însă mulți dintre aceștia aveau o atitudine deplorabilă față de muncă și erau nemulțumiți dacă erau nevoiți să se deplaseze pe distanțe mai lungi pentru a ajunge la serviciu sau curățenia lăsa de dorit. De aceea, spune el, a ales să aducă angajați nepalezi, despre care afirmă că au o atitudine mai respectuoasă față de muncă, sunt recunoscători, curați și sunt stabili, nu amenință că vor pleca (în afară de puținele excepții care aleg să fugă în altă țară). Acești angajați au fost probabil salvarea pentru restaurant, spune el, în perioada în care costul materiilor prime și prețul energiei au explodat. El mai vorbește și despre ce poate face statul român pentru a simplifica aducerea de muncitori străini din afara UE și cum arată piața restaurantelor din Timișoara.
Daniel* a lucrat timp de 10 ani in corporații din București, dar, așa cum au început numeroase povești antreprenoriale, la un moment dat a decis să renunțe la acest stil de viață. A făcut o primă încercare cu un restaurant în București. Ulterior, a văzut o oportunitate de business din Timișoara și, împreună cu soția sa au decis să se mute aici.
„Ne ocupăm cu livrări de pizza, am pornit cu o locație mică, în care produceam pizza artizanală, pe care o vindeam exclusiv la domiciliu. Piața părea foarte puțin dezvoltată pe această zonă în care noi aveam know-how, în special pe partea de produse de calitate, aproape inexistentă în Timișoara acum 7 ani. Avem un produs de calitate, cu ingrediente de calitate și cuptor pe lemne. Am început noi doi cu doi angajați în 2017, iar acum suntem o echipă de peste 20 de oameni. Avem în momentul de față patru puncte de lucru în diverse locatii din oraș”, spune el. Pentru diversitate, între timp, Daniel și soția sa au adăugat și alte tipuri de bucătărie, pe lângă pizza, având acum patru branduri diferite. Pizzeria face pe cont propriu livrările încă de la început.
Recomandări Video
Articolul continuă mai jos
„Nu angajam ce doream, ci ce găseam”
Iar cea mai mare problemă pentru business-ul său, spune Daniel, era cea a forței de muncă, respectiv o parte a angajaților români, pe care între timp i-a înlocuit cu angajați din Asia. „La început, în 2017, pe primii oameni pe care-i angajam îi plăteam cu circa 2.500 lei net și cu masă zilnică. Piața la acel moment era puțin mai jos, dar noi am crezut întotdeauna că un salariu peste medie îl motivează pe angajat. Ajunseserăm acum doi ani de zile la un salariu net de 6.000 lei pentru un pizzar. Nu este un job ușor și chiar presupune multă pricepere. Avem un produs destul de pretențios pe care nu poate să-l facă oricine. Pizza pe care o facem noi este un produs care necesită abilitate din partea omului, să știi să faci aluatul, după care trebuie să știi să îl întinzi, să îl bagi în cuptor, să îl învârți ca să nu se ardă. Și trebuie să o faci și repede. Însa ceea ce ne-a dezarmat și ne-a dus în direcția personalului din Asia a fost faptul că oamenii aceștia – deși îi plăteam foarte bine – erau mereu nemulțumiți, atitudinea față de muncă lăsa de dorit, trebuia de cele mai multe ori să verificăm lucruri elementare, precum curățenie la locul de muncă sau etichetarea”, spune el.
Din perspectiva lui Daniel, criza forței de muncă este mai acută în orașe precum Timișoara sau Cluj decât în București. „Am avut un restaurant în București și angajați care veneau din Domnești sau din Bragadiru. Plecau la 6:00 cu autobuze, cu tramvaiul, cu metroul, ca să ajungă în Băneasa, pentru niște salarii inferioare celor pe care le văd în Timișoara. Însă în Timișoara nu este la fel. Oamenii nu veneau, ca să vă dau un exemplu comparativ, din Pantelimon în Băneasa pe motiv că este prea departe. Iar forța de muncă era atât de redusă pe piață încât noi nu angajam ce doream, ci doar ce găseam, chiar și la salariile menționate mai devreme”, spune Daniel.
Pe de o parte, aceasta se datorează faptului că Timișoara este aproape de vest, unde salariile mai mari îi atrag pe cei de aici”, afirmă el.
Un alt factor a fost cel al competiției care s-a întețit. „Am fost victima propriului succes, în ideea că mulți colegi de breaslă se uitau la noi și încercau să facă ce facem noi. Și au pus mare presiune pe oamenii noștri, i-au vânat cu salarii exagerate ca să aibă acces la rețete, la materiile prime folosite. Cumva era normal, face parte din jocul cererii cu oferta”, mai spune Daniel.
Și ultimul factor: vârsta. „Sentimentul meu e că mulți dintre cei care au acum între 20 și 30 de ani nu mai au aceeași dorință de a munci pe care am avut-o eu la vârsta lor. Ei cred că nu trebuie să demonstreze nimic, că salariile mari li se cuvin din start, fără a fi nevoie și de pricepere sau cunoștințe. Aveam senzația când făceam interviuri că eu sunt cel intervievat. Ei veneau la interviu ca să vadă dacă vor să se angajeze și noi făceam un pitch ca să-i convingem. Asta dacă se oboseau să vină la un interviu fără să știe din start cât este salariul și fără ca noi să știm ce pot oferi pentru el. După părerea mea, nu e normal, lucrurile ar trebui să fie undeva la mijloc”, adaugă el.
„Angajații nepalezi sunt recunoscători pentru job”
Toate aceste lucruri au făcut pizzeria să renunțe în timp la angajații români pe partea de producție și să îi înlocuiască cu personal din Asia după ce au văzut câțiva lucrători din Nepal într-un restaurant din București. „Avem o firmă cu care colaborăm foarte bine de 3 ani de zile. Ei se ocupă de recrutare, de procesarea actelor și de transportul personalului până la noi”, spune el.
Care sunt diferențele între angajații români și cei nepalezi? „În primul rând atitudinea față de muncă. Nu spun că nu trebuie să ai obiecții, cred că este normal să ai opinii față de ce ești pus să faci. Poate că îți place, poate că nu îți place ceea ce faci. Dar munca este muncă, atât timp cât respectă înțelegerea. Angajații nepalezi, când vin la muncă, vin să muncească. Cât au tura, lucrează. Dacă de exemplu, le spun că avem de feliat 200 kg de șuncă, angajații nepalezi feliază 200 kg de șuncă fără să comenteze, pentru că sunt conștienți că pentru asta își iau salariul. Cu cei mai multi angajați români lucrurile stăteau altfel. Mai facem o pauză după 20 de minute de lucru, avem poate 2 ore în care nu avem comenzi, mai fumăm o țigară, și, de fapt, din timpul efectiv de lucru cred că se muncește jumătate. Nu am avut niciodată o problemă ca angajatul să stea și să se uite pe tiktok dacă nu este de lucru. Dar asta înseamnă că suntem tot timpul pregătiți, că este curat, că am facut tot ceea ce scrie în fișa postului, iar dacă începem să primim comenzi, ne suflecăm mânecile și ne apucăm de treabă”, potrivit lui Daniel.
În al doilea rând, angajații nepalezi sunt recunoscători pentru job-ul pe care îl au, mai arată el. „Nu pot să generalizez, nu sunt toți nepalezii perfecți și toți românii proști. Dar nepalezii sunt foarte recunoscători pentru job-ul pe care îl au. În țara lor câștigă și de 10 ori mai puțin pe lună. Noi îi plătim la timp, ei își fac treaba corect, clienții primesc un produs de calitate și toată lumea este fericită în ecuația asta. Cu foarte mulți români din păcate nu mai funcționează așa. În ciuda faptului că tratăm oamenii așa cum am vrea noi să fim tratați, că plătim corect și la timp, că încercăm să întreținem o atmosferă de lucru bună, după un timp încep discuțiile, nemulțumirile, certurile între ei. Plus munca făcută pe genunchi”, mai spune Daniel.
El adaugă, de asemenea, că angajații nepalezi sunt foarte curați, în timp ce cu românii avea probleme. „O altă problemă era la curățenie, iar asta ne expunea diferitelor autorități, OPC-ului, DSP-ului, adică tot felul de cerințe pe care noi ca operator economic trebuia să le respectăm și din păcate nu aveam cu cine. Bineînțeles, am avut și noi asiatici la care am renunțat, deși destul de puțini. Dar, în general, angajații din Asia sunt oameni care își fac treaba, care sunt curați și cărora eu ca angajator nu am ce să le reproșez”, spune el.
Daniel afirmă că, într-adevăr, pe angajații nepalezi îi plătește în prezent mai puțin decât îi plătea pe cei români, dar nu acesta este factorul decisiv pentru care a angajat lucrători asiatici. „Nu este neapărat despre bani. Este în schimb despre confortul pe care îl avem ca angajator. Noi tot timpul stăteam cu sabia lui Damocles deasupra capului, cu amenințări cu demisia, cu vociferări, cu nemulțumiri, deși nu cred că făceam noi ceva greșit”, spune el.
„Durează un an de zile să aduci un lucrător străin din afara UE”
Daniel afirmă că a fost de ajutor când statul român a modificat legislația pentru a le interzice angajaților din afara UE să schimbe angajatorul în primul an de la angajare, dar încă există probleme care au nevoie de rezolvare.
„Într-adevăr, am avut vreo 16 sau 17 angajați nepalezi din care au fugit doi. Cred ca este un procent rezonabil”, spune el.
Un lucru care ar trebui schimbat, spune el, este birocrația de a-i aduce pe acești angajați. „Durează cam un an de zile să aduci un lucrător străin din afara UE, de la pe zero până în momentul în care îți intră pe poarta societății. Partea de servicii consulare din afară este deficitară. Dacă aici durează cam 3 luni procesarea unui aviz de muncă de la Ministerul de Interne, din momentul în care noi obținem acest aviz, poate să dureze și opt luni de zile până când oamenii sunt programați la viză. Ceea ce mi se pare inadmisibil. Nu există în Nepal, din păcate, reprezentanță, din câte știu eu. Trebuie să meargă în New Delhi. Eu m-aș gândi la o reprezentanță consulară în Nepal dacă aș fi la Ministerul de Externe, mai ales că noi plătim foarte mulți bani către statut român pentru a-i aduce. Mă refer la tot felul de taxe, la taxa de viză, la taxe de aviz de muncă, la taxe pentru permisul de ședere. Nu vreau să dau niște cifre exacte, dar plătim taxe în valoare de câteva sute de euro pentru fiecare om pe care îl aducem. Dacă s-ar suplimenta posturile de la ambasadă, ca să poata procesa mai repede, ar recupera rapid investiția prin veniturile pe care statul le-ar aduce suplimentar”, spune el.
Costurile cu materiile prime au crescut cu 50-60%, prețurile la pizza cu 20%
Daniel spune că în ultimii doi ani a existat o creștere foarte puternică a costurilor cu materiile prime, care s-a putut transpune doar parțial în prețuri, pentru a nu pierde clienții, motiv pentru care inclusiv aducerea de angajați nepalezi mai ieftini decât cei români a fost salvatoare.
„Foarte tare ne-a afectat (inflația din ultimii ani, n.r.). În sectorul nostru inflația a fost mult peste cea anuală anunțată oficial. În ultimele șase luni, creșterile de preț s-au mai temperat, însă acum un an și jumătate, un an, au fost dramatice. Vă dau niște exemple: pretul cutiilor în care noi vindem pizza s-a dublat în trei luni de zile. Mozzarella crescuse la un moment dat cu 70% și a stat așa timp de șase luni. Sosul de roșii din Italia si-a dublat pretul. În medie, aș spune că am avut creșteri pe partea de materii prime si ambalaje undeva cam la 60%. Partea de energie a crescut, știm toți. Noi nu am avut curajul să transpunem mai departe către consumatori, pentru că am fi pierdut 50% din clienți. Am crescut cu maxim 20% prețurile, ceea ce pe partea de profitabilitate ne-a afectat. Chiar și asa am avut parte de feedback negativ, deși oamenii au văzut creșterile și în magazine. Și ca să revin la partea de oameni, nu numai partea financiară m-a bucurat la nepalezi. Dacă nu erau ei, cu atitudinea față de muncă și cu salariile mai mici pe care le plătim în comparație cu salariile de care v-am spus pentru români, nu știu, sincer, dacă am fi supraviețuit”, afirmă el.
Cum s-a schimbat piața restaurantelor din Timișoara
„Noi când ne-am mutat aici, acum șapte ani, am sesizat că existau foarte puține localuri axate pe calitatea produsului, a atmosferei, a serviciului. Aproape toată lumea vorbea despre prețul mic, despre reduceri, promoții ș.a.m.d.”, spune Daniel, care afirmă că acesta este motivul pentru care a fost ușor să construiască un brand bazat pe calitate.
El afirmă că piața a evoluat, dar că mai este de lucru, Timișoara fiind cu 10 ani în urma Bucureștiului sau cu 5 ani în urma Clujului, a Brașovului. Asta poate fi și o mare oportunitate pentru industria locală.
„Mă refer și la tipuri de locații și la momentele de consum. În Timișoara au rămas cele clasice, prânzul, cina. Nu vezi brunch-uri, nu vezi seri tematice, nu vezi tastinguri cu invitați din țară sau din afară. Partea de mâncare etnică este neglijată, deși Timișoara are o istorie multietnică de secole. Dacă vrei să mănânci o mâncare sârbească, ai șanse. În schimb bucătăria tradițional bănățeană este timidă. Bucătăria germană este timidă. Bucătăria ungurească este inexistentă. Noroc că pana la Mako, Szeged sau Vrsac ajungi repede. Din păcate este orașul în care dacă încerci să cauți pe Google un restaurant, ai șanse maxime să dai de pizza, de paste, de crispy, de shaorma, de burger sau de pleskavita. Asta se cere și asta se oferă, iar titlul de Capitală Culturală Europeană nu a adus prea multe schimbări.
„Partea buna este ca au început să apară locații care încearcă să scoată calitate și ușor, ușor se ridică. Se ridică așteptările clienților, se ridică tot lanțul de furnizori/producători din spate, se ridică personalul din aceste locații. Clienții sunt mai atenți la ce consumă și sunt dispuși să plătească mai mult pentru calitate. Sunt optimist atât ca antreprenor, dar se bucură și consumatorul din mine”, conchide Daniel.
*Numele fondatorului a fost schimbat la cererea sa, pentru a îi proteja identitatea.
