Alina Stetsiuk
Alina Stetsiuk este o tânără ucraineancă de 29 de ani, provenită dintr-un mic orășel aflat la 56 de kilometri de Kiev, unde familia ei încă locuiește. Pe 24 februarie, când rușii au atacat, nu i-au luat total prin surprindere pe ucraineni, deja avertizați de americani. Fata, care lucra la divizia din Ucraina a companiei imobiliare Cushman & Wakefield, și-a luat rucsacul și a părăsit țara alături de două surori și de fata uneia dintre ele. Vorbise deja cu un prieten român și avea o direcție prestabilită.
Pe drum au auzit zgomot de explozii de bombe și au fost oprite de o patrulă militară, care le-a făcut să piardă timp. Odată scăpate de militari, fetele s-au îndreptat către vama românească de la Siret, dar un pod aruncat în aer le-a încurcat și prelungit drumul și au fost nevoite să rămână peste noapte la un unchi, care stătea în zonă.
„Am înțeles imediat că nu e bine să stăm în Ucraina. Am plecat spre România alături de două surori și fata uneia dintre ele. Știam unde mergem, vorbisem deja cu un prieten din București, unde stăm și acum. Pe drum am auzit bombele și când am oprit mașinile am văzut avioanele. Niște militari ne-au oprit si au fost foarte brutali, iar un pod a fost aruncat în aer și a trebuit să-l ocolim, ne-a prelungit drumul. Am făcut, în total, cinci zile până în București”, își descrie aventura Alina Stetsiuk.
Întrebată dacă intuiau atacul rușilor, Alina spune că se așteptau cumva la el, erau destule avertismente, inclusiv americane. De aceea a vorbit din timp cu prietenul din România și a reușit să-și creeze o plasă de siguranță. Fata spune că e încântată de empatia românilor față de ucrainieni, mai ales într-o perioadă grea.
Cum lucra deja la Cushman & Wakefield Ucraina, fata a căutat birourile din România, unde a fost primită imediat, iar compania a angajat-o și a făcut-o să se simtă bine și protejată, ca și ceilalți români care i-au intrat în viață.
„Am ajuns la Cushman deoarece și în Ucraina lucram acolo. Cred că suntem ca o familie și mă fac să mă simt bine. Iar biroul mă ajută contra depresiei. Oricum, ne-am acomodat imediat în România, deja ne-am împrietenit cu români, totul e bine. Aș putea să zic că sunt surprinsă de empatia românilor cu ucrainenii în această perioadă grea pentru noi”, arată Alina.
Despre război, Alina spune că există o rază de speranță, mai ales că rușii au părut a ceda cât de cât la negocierile de la Ankara. Par a fi dispuși să facă un pas înapoi. (n.r. deși americanii au avertizat că e de fapt doar o regrupare).
„Noi știam deja că rușii nu renunță ușor. Sper măcar ca se va termina războiul efectiv, bombardamentele, focurile de armă. Mai ales că părinții mei și o soră au rămas acolo, iar mama are diabet. Eu i-am luat o rezervă de pastile, dar dacă războiul se prelungește nu știu cât va rezista. Cât despre prietenii mei ucraineni din Rusia, nu pot să-i acuz. Ei oricum nu vorbesc despre acest subiect la telefon, riscă închisoarea. Nici rușii de rând nu cred că sunt de acuzat. Sunt mințiți de propaganda de la Kremlin, care i-a schimbat, mai ales că nu prea au acces la alte surse de informare. Mi-ar plăcea să cred că sunt oameni normali și, dacă ar avea șansa să decidă, cred că ar alege pacea. Nu am resentimente față de civilii ruși. Pe de altă parte e normal să nu-i placi dacă-ți fac ceva rău”, continuă Alina.
Tânăra speră că, într-o zi, se va putea întoarce acasă, deși viața din București e normală, oferă siguranță. Totuși, își iubește orașul și nu prea vrea să-l abandoneze definitiv.
„Am o viață normală aici, vorbesc cu părinții mei zilnic. Încerc să rămân conectată și cred că responsabilitatea mea e să-mi văd de treabă aici si să-mi păstrez legăturile din Ucraina”, spune ea.
De altfel, a aflat de la prieteni care stau în zona centrală a Kievului, unde războiul nu a ajuns, că unele cafenele din zonă s-au redeschis, se fac cât de cât afaceri, deși gândurile sunt tot la invazia rusă. De altfel, potrivit Alinei, toate afacerile care au posibilitatea să funcționeze încearcă să repornească procesul cât mai curând posibil (IT, Service, Producție, Merchandising) în majoritatea orașelor unde se poate conform acțiunilor de luptă.
„De altfel, unul dintre motivele pentru care am plecat e lipsa de adăposturi din Kiev”, zâmbește ea amar.
De altfel, e oricum de speriat să-ți iei rucsacul și să pleci la drum, fugind de ruși. Tânăra spune că a făcut cinci zile până în București.
„Am trecut granița pe la Siret, am așteptat destul de mult, dar ne-au hrănit la graniță, ne-au dat apă, românii au fost foarte primitori. Dar, mi-ar fi plăcut să nu am această aventură. E greu, însă aș vrea să le mulțumesc românilor pentru primire și pentru ajutor. Sper că negocierile vor duce la pace”, conchide tânăra.
În final ea spune că Ucraina trebuie să negocieze și să rămână o țară liberă și independentă. Iar rușii, la rândul lor, trebuie să înțeleagă că, așa cum lor nu le place să fie atacați, nici altora nu le place.