Deși industria ospitalității ar putea fi considerară ultima care se poate dezvolta în plin război, un mic lanț de restaurante ucrainene a reușit să se extindă în Republica Moldova și în România, scrie Financial Times, într-un reportaj realizat de Paula Erizanu.
Chernomorka (tradus „Marea Neagră”) este un restaurant ucrainean de fructe de mare deschis acum și în Chișinău, în Moldova, dar și la Constanța, în România.
Localul din Chișinău este situat într-o hală de alimente, iar personalul este format în mare parte din refugiați ucraineni, oaspeții fiind atât localnici, cât și ucraineni.
Recomandări Video
Articolul continuă mai jos
„Într-o seară fierbinte de vineri mă aflu la lansarea unei noi francize a restaurantului ucrainean de fructe de mare Chernomorka la Chișinău, în Moldova. […] Umbrele de plajă și șezlongurile anunță intrarea, unde un flux de oameni stau la coadă pentru prosecco și midii gratuite. Luând loc în fața bucătăriei deschise, mă uit la meniu, unde sunt surprinsă să văd mămăliga (polenta) cu brânză de oaie, un produs moldovenesc de bază, servită cu midii, calamari sau “friptură” de melc de mare, și supa rece ucraineană (sau rusă) okroshka îmbogățită cu creveți”, scrie jurnalista Paula Erizanu.
Fondatoarea Chernomorka, Olga Kopylova, este o femeie în vârstă de 40 de ani care și-a petrecut ultimele șase luni extinzându-și lanțul de restaurante din Ucraina în Moldova, România și dincolo de acestea.
Dar ea se gândește deja la următorul său proiect, Kozy, „orașul caprelor”: un parc tematic în care vor trăi rumegătoare, dotate cu propriul oficiu poștal, monedă și primărie, în satul moldovenesc Pohrebea, la 35 km de Chișinău.
Ivan, directorul tehnic al lanțului, este un bărbat impunător de 35 de ani care s-a născut în Luhansk, dar mai recent a locuit în Hostomel, lângă Kiev, „chiar acolo unde a început războiul”.
„Limba mea maternă este rusa și am văzut ambele părți ale războiului. Am rude în ambele țări… . Ei bine, nu mai am… Am încetat să mai comunicăm de la război”, spune Ivan.
Aceasta este a doua oară când Ivan fuge de agresiunea Rusiei. El a condus o tipografie în Donețk până în 2014, când au izbucnit primele lupte în estul Ucrainei. „Am fost îngrozit de război și am plecat doar cu o geantă de sport”, spune el. Mama sa este încă în Luhansk și tocmai și-a închis propria afacere cu mobilă. „Ea plânge în fiecare zi… . Statul rus i-a oferit o pensie, dar ea spune că nu vrea să aibă nimic de-a face cu ei”.
În dimineața următoare, Ivan împărtășește restul poveștii sale în drumul spre Pohrebea. „Soția mea era însărcinată în opt luni în februarie. Are o afecțiune cardiacă, așa că am aranjat ca ea să nască cu unul dintre cei mai buni cardiologi din țară. În schimb, a trebuit să fugim în vestul Ucrainei, după ce am petrecut trei săptămâni într-un subsol sub bombardament, iar ea a născut într-un spital mic, unde unele femei au născut pe coridoare. Tancurile rusești erau parcate afară, folosind spitalul drept scut”, povestește el.
După ce s-a născut fiica lor, Ivan a vrut să-și scoată familia din țară printr-un coridor verde coordonat între Rusia, Ucraina și Crucea Roșie. Dar podul pe care intenționau să îl traverseze a explodat în fața lor. Soția sa ar dori în continuare să se întoarcă, dar Ivan nu vrea ca copiii săi să vadă războiul. Iar dacă se întoarce, nu i se va mai permite să părăsească din nou Ucraina, ca bărbat în vârstă de luptă; a putut să fugă doar din cauza nou-născutului și a handicapului soției sale.
„Războiul și afacerile… sunt două povești diferite”, spune el.
Cu toate acestea, Chernomorka, în loc să fie zdrobită de război, este o afacere se extinde la nivel internațional.
În Pohrebea, șantierul include mici colibe albe construite cu fân și lut tradițional local. „Inițial, am crezut că este o glumă”, spune unul dintre constructori, „dar văd că lucrurile devin serioase”. Există un salon de înfrumusețare pentru capre, stadion sportiv, secție de poliție. Alături de acestea, va exista un restaurant Chernomorka și, mai sus pe deal, un loc de glamping unde vizitatorii umani pot rămâne peste noapte.
Cum a apărut ideea? „Avem un loc similar în Mykolaivka. La o inaugurare Chernomorka de acolo, am văzut o capră frumoasă pe un deal și m-am gândit că ar fi frumos să avem o capră în restaurant, să se plimbe. Apoi i-am găsit un prieten”, spune Kopylova, care creează acest loc împreună cu partenerul ei local, arhitectul moldovean Serghei Mîrza. Acum au 140 de capre acolo. Odată cu închiderea restaurantului din cauza bombardamentelor, Kopylova va aduce 40 dintre aceste capre la Pohrebea, iar pe celelalte le va trimite într-un nou local din Bukovel, Ucraina. Kozy urmează să se deschidă în septembrie. Vor urma alte patru localuri de fructe de mare în Polonia și Germania. „Cred că sunt în elementul meu atunci când încep lucruri noi”, explică Kopylova.
Născută în orășelul Balaklava din Crimeea, Kopylova a debutat ca ospătăriță. În 2004, ea a decis să-și încerce norocul în capitala Ucrainei. „Am ajuns la Kiev cu două grivne [50 de pence] și un copil”, spune ea. Urcând până la posturi de conducere în restaurante, ea a vândut, de asemenea, cutii de fructe de mare pentru un vechi coleg de clasă de acasă. „Nu mi-am imaginat niciodată că cineva va plăti pentru midii”, spune Kopylova. „În Crimeea, oamenii preferă carnea în locul peștelui, așa că am prins midii doar în adolescență, când am rămas fără toate celelalte alimente”, mai spune ea. În 2013, ea a deschis prima tavernă Chernomorka din Kiev. Dar în anul următor, exact când se bucura de roadele primelor sale succese ca femeie de afaceri, Rusia a anexat Crimeea. Kopylova nu s-a lăsat descurajată. Și-a schimbat sursa de fructe de mare în Odesa și de atunci nu s-a mai întors în Crimeea.
Kopylova pare să prospere în adversitate. Lanțul ei de restaurante a crescut în timpul Covid-19, trecând la o schemă de livrare flamboaiantă care implică video-chat-uri și Mini Coopers. Până în luna februarie a acestui an, Chernomorka avea 40 de filiale și existau planuri de a lansa alte 18. Apoi, Rusia a invadat Ucraina. „Prima mea grijă a fost să-mi scot fiica din țară”, recunoaște Kopylova. „Apoi mi-am întrebat angajații care doreau să rămână în Ucraina și care doreau să fugă, pentru a-i putea ajuta să plece.”
Cei care au rămas au început să asigure hrană pentru persoanele care se ascundeau în metroul din Kiev, precum și pentru liga de autoapărare și pentru persoanele în vârstă – lucru care continuă și în prezent. În aprilie, pe măsură ce luptele s-au mutat spre est, restaurantele au început să se redeschidă, lucrând la 70% din capacitate.
Între timp, Kopylova a condus mii de kilometri prin Europa pentru a-și extinde lanțul. „Suntem gata să prăjim pește pentru întreaga lume, astfel încât Ucraina să câștige” este unul dintre sloganurile lui Chernomorka. Echipa se bazează pe investiții din partea altor europeni, precum și a expatriaților ucraineni. „Oamenii ne sprijină pentru că vor să ajute Ucraina”, spune Kopylova.
La rândul său, Chernomorka se străduiește să ajute solicitanții de azil ucraineni care nu își pot continua activitatea în străinătate. Foști profesori, birocrați guvernamentali și ingineri lucrează acum ca ospătari, bucătari și femei de serviciu în restaurantele lanțului din Moldova și România.
În cazul Anastasiei Surai, fost manager la o companie IT din Kherson, acest lucru s-a dovedit a fi o binecuvântare deghizată. Înainte de război, tânăra de 24 de ani obișnuia să meargă la Chernomorka în calitate de client. „Era unul dintre locurile mele preferate”, spune ea. În aprilie, deoarece volumul de muncă și salariul ei au fost reduse, a părăsit Ucraina împreună cu cea mai bună prietenă a ei și cei doi copii ai lor. Au mers la Constanța, dorind să stea aproape de mare, și s-au stabilit într-un hotel, iar apoi într-un apartament pus la dispoziție gratuit. „Am văzut pe Instagram că se deschide Chernomorka în România. Am fost șocată. Am mers la lansare și apoi am dat peste ofertele lor de muncă”, își amintește ea. Cu o anumită experiență de ajutor în bucătăria unui restaurant în adolescență, Surai a devenit sous chef. „Cariera mea este acum mai interesantă”, spune ea.
În iulie, Surai a reușit să își aducă și mama și bunica în România. Ea se consideră „norocoasă” că a reușit să le scoată din Kherson. „Nu plănuiesc să mă întorc în Ucraina, pentru că orașul meu natal este aproape în întregime ocupat – toți cei care au putut fugi au plecat”, spune ea. „Am găsit de lucru și m-am găsit pe mine însămi aici”.
Nu toată lumea împărtășește entuziasmul lui Surai pentru noua lor viață. Colegul ei, Konstantin Alexeev, a lucrat ca inginer constructor timp de 16 ani. Timp de cinci ani, el și-a condus propria afacere în Odesa. „Dar cine va construi ceva nou când știe că acest lucru poate fi distrus imediat?”, se întreabă el.
Suferind de o afecțiune medicală care îl face inapt pentru serviciul militar, bărbatul de 39 de ani a plecat din Ucraina împreună cu soția și copiii săi la Constanța. Acum lucrează ca barman, iar soția sa, născută în orașul ucrainean de limbă română Reni, își folosește cunoștințele de română, ucraineană, rusă și engleză ca hostess și manager. „Războiul a transformat-o pe partenera mea într-o lingvistă”, glumește Alexeev, „iar pe mine m-a transformat într-un inginer de băuturi”. Schimbând tonul, el adaugă: „Din punct de vedere moral, este greu, pentru că suntem aici în calitate de oaspeți, este o cultură diferită și un oraș diferit. Când Ucraina va deveni sigură, vreau să mă întorc în țara mea de origine și să ajut la reconstrucția ei”.
În schimb, Kopylova recunoaște: „Nu am avut prea mult timp să mă gândesc la război”. Dar apoi adaugă rapid: „Nu știm când se va termina războiul, dar știm că fiecare dintre noi face eforturi pentru a învinge și a trăi liber acasă”.