Foto: Delta Dunării (Pexels/ Andrei Prodan)
Secțiunea din România a Deltei Dunării este plină de minunății naturale, dar Pădurea Letea, o porțiune a zonei umede în care pădurile verzi cresc pe dune nisipoase și unde aleagră caii sălbatici, este deosebit de captivantă, scrie National Geographic, potrivit Rador Radio România.
Alunec pe o cale navigabilă îngustă, într-o barcă mică de observare, cu punte deschisă, prin mlaștini. În apropiere, caii sălbatici pasc pe câmpii verzi, în timp ce la orizont pădurea străveche strălucește în soarele dimineții. „Nimeni nu știe cum a apărut această pădure”, spune ghidul local și expertul în fauna sălbatică Daniel Petrescu, cu binoclul în mână.
După ce m-am alăturat unei croaziere de patru zile, într-un grup mic, care explorează una dintre cele mai mari zone umede naturale din Europa, mă aflu în secțiunea românească a Deltei Dunării. O rezervație a biosferei înscrisă în patrimoniul UNESCO, zona de 1.200 de mile pătrate este un refugiu pentru mai mult de 300 de specii de păsări rezidente și migratoare, inclusiv pelicani, chirighițe și vulturi codalbi, ceea ce o face un magnet pentru ornitologi.
Suntem foarte încântați să vizităm Pădurea Letea, una dintre cele mai vechi rezervații naturale din România, protejată din 1938. Ea acoperă o zonă mică de mai puțin de 11 mile pătrate între brațele Deltei Dunării, unde un strat de sol fertil acoperă dunele întinse. Găzduiește cele mai nordice păduri subtropicale ale Europei și e plină de vegetație rară.
Potrivit regretatului biolog român Nicolae Botnariuc, la originea sa ar fi contribuit mai mulți factori. Se poate ca Marea Neagră să fi adus semințe din Ucraina; se poate ca Dunărea să fi adunat mai multe din Europa; iar păsările s-ar putea să fi purtat altele pe pene, în cioc și în stomac. „Dunele de nisip s-au format în urmă cu aproximativ 14.000 până la 11.000 de ani, dar Letea a început să se dezvolte abia acum aproximativ 500 de ani”, spune Daniel. „Este una dintre cele mai tinere păduri virgine din Europa. Există părți care nu au fost niciodată atinse de om.”
Daniel s-a născut în satul Letea, singura așezare din zonă, accesibilă doar cu barca, dar s-a mutat în orașul port al Deltei, Tulcea, când era copil. Inițial s-a pregătit ca mecanic de bărci, dar și-a petrecut ultimii 30 de ani oferind tururi ale zonei umede. „Ceea ce o face specială este diversitatea sa – diversitatea peisajului, diversitatea vieții sălbatice”, spune el. „Am trecut prin aceste canale de sute de ori și mereu găsești ceva nou.”
Urmărește mai jos producțiile video ale Economedia:
- articolul continuă mai jos -
Pășim pe un debarcader de lemn, unde un localnic ne așteaptă cu o căruță cu un cal. În timp ce trecem prin pășuni spre pădure, vedem ibiși lucioși care se înghesuie în jurul hranei, arătându-și penajul irizat. Un vultur codalb se învârte deasupra când ajungem la marginea pădurii, îngrădită pentru a proteja copacii de apetitul nesățios al cailor pentru scoarță.
Caii de la Letea, care arată spectaculos galopând liberi pe câmp, sunt, de fapt, sălbatici – o specie neindigenă care a scăpat de sub control de când comunismul a încetat în România în 1989 și CAP-urile au fost închise. „Nu mă bucur prea mult când îi văd”, spune Daniel. „Sunt animale maiestuoase, dar nu e bine că sunt așa de multe în acest loc unic.”
A intra în pădure este ca și cum ai călători într-o altă lume. Plantele cățărătoare, cum ar fi lianele dobrogene și un arbust poreclit „barba bătrânului” pentru terminațiile sale subțiri cu flori albe, cresc în jurul stejarilor bătrâni, al plopilor albi și al frasinilor. În timp ce șerpuim pe o potecă îngustă, Daniel se oprește să ne povestească despre specii rare cum ar fi orhideea cu șirurile ei de flori roșu închis. Solul este dens și mi s-a spus că poate arăta deosebit de exotic primăvara, când inundațiile sezoniere îl scufundă.
De cealaltă parte a pădurii, dunele care se rostogolesc ușor se întind cât vezi cu ochii. Trecem încet prin nisipul ce se simte sub tălpi, înainte de a ne reîntâlni cu calul și căruța, la umbra unui copac. După o plimbare cu denivelări, intrăm în satul Letea. Drumul prăfuit și neasfaltat este mărginit pe ambele părți de căsuțe tradiționale cu acoperiș de paie, unele restaurate, ca de basm, altele abandonate.
Mulți săteni au plecat după 1989 pentru a căuta oportunități economice în altă parte; în unele grădini, bărcile de lemn sunt acum simple ornamente. „Bunicul meu avea o barcă minusculă cu vâsle, iar una dintre cele mai vechi amintiri ale mele este să pun mâna pe vâsle”, spune Daniel. „Satul era plin de viață. Astăzi, turismul joacă un rol important. Nu este ușor să trăiești într-un loc complet izolat de lume.”
Intrând într-o curte, trecând pe lângă șiruri de lavandă și pe sub vița de vie, ajungem la casa bucătăresei locale Viorica Maxim. Pe masă, flori sălbatice au fost așezate într-o vază de sticlă. În aerul se simte miros de pește și de verdețuri din gospodărie, care se ridică dintr-un ceaun uriaș de supă fierbând la foc deschis. Gazda noastră ne servește cu bucăți de somn fraged, dezosat, într-un aluat crocant, cu cartofi natur și un sos înțepător de usturoi. După aceea, ne îndopăm cu gogoși cât pumnul.
Ne întoarcem la barca noastră, care este ancorată într-o porțiune îndepărtată a râului. „Aici am crescut, dar nu am apreciat așa cum o fac astăzi”, spune Daniel. „Cu cât devii mai conștient de natură și de pericolul de a o pierde, cu atât începi să o privești cu alți ochi.” Cu toate acestea, pe măsură ce navigăm înconjurați doar de sălbăticie, cred că adevărata magie a Deltei nu este dată numai de natura sa nealterată, ci și de comunitățile care trăiesc în ea.
