Foto: Inquam Photos/ Autor: George Călin
Vă propun să vă gândiți la reforma administrativă pe care o face președintele Trump. Nu vreau să analizăm argumentele pro și contra unor măsuri particulare. Sunt sigur că atât autorii reformei, cât și cei vizați de ea au multe și detaliate argumente, încât, pentru cineva care nu are acces la toate datele și nu dedică mult timp analizei, cele mai multe aspecte rămân necunoscute, iar analiza ar rămâne superficială. În calitate de consilier al prim-ministrului Mugur Isărescu, în anul 2000, am învățat din proprie experiență ce greu este să faci o reducere de personal în administrație sau ce dificil este de eliminat o regulă pe care cineva a inventat-o cu un scop.
Urmărește mai jos producțiile video ale Economedia:
- articolul continuă mai jos -
Mă refer la reforma din administrația americană, doar pentru a vă invita să observați ce opoziție dură întâlnește din partea multor categorii profesionale, indiferent dacă cei ce le formează activează în sectorul privat sau în cel public sau dacă sunt sau nu familiarizați cu scopul ei.
Veți observa că cei mai mulți dintre cei ce se opun acestor ajustări în SUA tind să împărtășească filozofia politică progresistă. Totuși, printre critici veți găsi și oameni politici, cercetători din științele sociale, jurnaliști care, în general, au fost percepuți mai degrabă ca liberali. În fond, dacă prin reformă se reduce risipa și crește eficiența utilizării banilor colectați prin impozite, libertatea economică crește, deoarece fie mai multe resurse vor fi utilizate prin decizii individuale private și aceleași bunuri publice vor fi produse mai eficient, fie vor fi furnizate mai multe bunuri publice. Astfel, apare întrebarea: ce anume coagulează oameni cu vederi politice diferite și îi face să se opună unei schimbări a căror esență constă în reducerea risipei și creșterea eficienței cheltuielilor guvernamentale?
Răspunsul la această întrebare ne interesează din două perspective. Prima este cea a influenței pe care o au evoluțiile și politice din SUA asupra evoluțiilor și politicilor din alte economii, direct sau prin puterea exemplului. Cealaltă perspectivă este cea a lecțiilor pe care le putem învăța, pentru că, mai devreme sau mai târziu, o schimbare de filozofie este necesară și în ceea ce privește cheltuielile publice și impozitele în România. Ceea ce urmează să se întâmple anul acesta, și anume inventarierea și implementarea unor măsuri, fără nicio altă filozofie decât urgența reducerii deficitului bugetar la care a dus exact filozofia ce trebuie schimbată, nu face parte din schimbarea la care mă refer. Voi argumenta că acea schimbare necesară de filozofie, referitoare la finanțele publice, ar trebui să constituie doar parte dintr-o filozofie mai largă, prin care toate politicile publice să fie în linie cu esența ordinii sociale care, ne place sau nu, este ordine spontană.
În ceea ce privește reforma din SUA, pot exista multe motive de critică. Eu caut să le evidențiez pe cele profunde, nu pe cele care, deși pot acționa, nu sunt, totuși, determinante. Cu toate acestea, mă voi referi pe scurt și pentru început la acestea din urmă, pentru a sugera ce anume cred că nu contează cu adevărat.
Astfel, unii pot fi adversari ai reformei doar pentru că inițiatorul este președintele Trump, după același model care pe unii îi face să nu mai cumpere autoturismul Tesla, nu din motive referitoare la calitatea și performanțele relative ale mașinii, ci doar pentru că Musk a intrat în politică pentru a face organizația numită „guvern” mai eficientă. Mulți oameni, care nu lasă simpatiile sau antipatiile față de persoane să interfereze cu preferințele lor, apreciază marca Tesla. Dar, într-adevăr, nu toți pot face această separare. De exemplu, în 1994, într-o vizită scurtă pe care am făcut-o cu academicianul Lucian Albu la St. Andrew College, la Oxford, mi s-a confirmat încă o dată că astfel de judecăți, ghidate de sentimente și emoții negative nu trebuie neglijate. Decanul de acolo mi-a spus că până și numele Thatcher, șefa guvernului britanic în perioada 1979-1990, generează antipatie, căci asociază unei funcții importante, cum este cea de prim-ministru, o persoană cu un nume ce descrie o persoană care se pricepe la a construi sau repara acoperișuri din plante sau frunziș.
Însă cu greu am putea accepta că astfel de motive ar putea fi, prin ele însele, determinante în coagularea unei opoziții largi împotriva unei acțiuni de raționalizare a cheltuielilor guvernamentale. Eficientizarea unei administrații este în general un lucru acceptat de cei mai mulți, iar beneficiile ei monetare pentru societate ar face ca opoziția determinată de antipatii de genul celor la care m-am referit să se disipeze. Pentru ca sentimentele și emoțiile negative să conteze cu adevărat în coagularea unei opoziții, trebuie să existe un mecanism care să le utilizeze. Voi reveni imediat la acest mecanism.
Ceea ce ar rămâne ca potențiale argumente ale criticilor sunt perspectivele lor ideologice, prioritățile economice și evaluările asupra eficienței și eficacității propunerilor de reformă. Evident, între aceste trei argumente, primul (ideologia) ne interesează în primul rând, deoarece atât cel de-al doilea (prioritățile), cât și cel de-al treilea (eficiența și eficacitatea măsurilor) sunt influențate de perspectiva ideologică. De exemplu, o ideologie progresistă va favoriza măsuri care, în viziunea respectivă, ar duce la reducerea inegalității economice, în timp ce o viziune liberală ar favoriza măsuri ce ar stimula competitivitatea economică.
Rețin acest argument al ideologiei, iar pentru a-i arăta forța, mă voi referi mai întâi la modul în care ideologia afectează gândirea economiștilor. Am ales să mă refer în detaliu la economiști nu atât de mult pentru că aceasta este și profesia mea, cât mai ales pentru că în societate există credința că dacă politicienii ar asculta sfatul profesionist al economiștilor, politicile economice ar fi mult mai bune. Într-adevăr, în anumite circumstanțe, economiștii pot avea o viziune mai bună decât politicienii și pot propune politici economice în linie cu unele principii obiective care operează în economie. Totuși, așa cum voi arăta în acest eseu, în cele mai multe cazuri ar putea să fie invers. Mai precis, în aces eseu arăt că cei mai mulți dintre economiștii cu filozofie politică liberală tind să se opună reformelor liberale propuse de politicieni.
Este necesar mai întâi să precizez că, în general, cercetătorii din științele sociale se identifică în mod partizan cu tipuri ideale de stânga/dreapta. Cu toate aceste, există preconcepția că economiștii tind să fie mai puțin diversificați ideologic, fiind predispuși să fie liberali. Totuși, Klein și Stern (2005) au arătat că diversitatea ideologică a cadrelor universitare din științele sociale „este de departe cea mai mare în economie”, dar este mult mai concentrată la sociologii din mediul academic, care, în SUA, votează „în mod covârșitor cu Democrații”, hegemonia aceasta crescând după 1970[1]. Cu alte cuvinte, înclinația intrinsecă a economiștilor pentru o anumită ideologie este cea mai mică, comparativ cu universități din alte domenii, cel puțin în SUA.
Mă interesează în scopul argumentație mele să rețin ideea că ideologia operează în rândul economiștilor din universități și că împărțirea lor între stânga și dreapta este mai echilibrată decât în alte științe sociale. Aceasta înseamnă, de asemenea, că ideologia are o influență relativ echilibrată atunci când îi divizează pe economiști în stânga/dreapta. Astfel, influența ei este echilibrată și în modul în care economiștii se gândesc la prioritățile economice și la eficiența măsurilor propuse pentru atingerea lor. În consecință, auto-identificarea economiștilor cu un tip ideal stânga/dreapta ar putea să-i împiedice pe aceștia să fie de aceeași parte atunci când se propun măsuri politice cu priorități vădite de stânga sau de dreapta. Altfel spus, sprijinul economiștilor cu ideologie liberală pentru politici de stânga sau opoziția lor față de politici de dreapta nu este explicabilă prin lipsa diversității ideologice.
Totuși, pe lângă ideologie, după cum voi arăta în acest eseu, există un factor, o cauză, pentru care cei mai mulți economiști, indiferent de filozofia politică, au tendința de a se opune unor politici liberale în sens clasic. Cu alte cuvinte, din cauza la care mă refer, cei mai mulți economiști cu filozofii politice liberale se pot opune unor politici economice liberale. Astfel, atunci când politici economice cu adevărat liberale există și creează o opoziție, ele sunt propuse fie de doar câțiva economiști cu ideologie liberală și de o majoritate de politicieni liberali, fie exclusiv de politicieni liberali.
Cauza la care mă refer, și asupra căreia voi reveni imediat, în timp ce îi determină pe cei mai mulți economiști cu ideologie liberală să se opună politicilor economice liberale, nu împiedică o majoritate politică liberală să formuleze astfel de politici. Din acest motiv, concepția că politicile economice ar fi mult mai bune dacă politicienii ar urma strict sfatul economiștilor este mai degrabă o superstiție, iar costurile ei, atunci când economiștii greșesc, sunt semnificative, dacă avem în vedere că lumea tratează cu respect la opiniile lor.
Această cauză se referă la modul în care concepțiile economiștilor despre rațiune și cunoaștere le determină metoda de cercetare și la faptul că metoda de cercetare prevalează în raport cu ideologia lor liberală atunci când aleg tipul de politici economice: liberale sau nu. La prima vedere, acest fapt poate părea firesc, dar nu este.
Înainte de a arăta cum are loc această restricționare a ideologiei liberale de către metodă și ce caracteristici îi dă metodei puterea de a face acest lucru în cazul economiștilor liberali este însă necesar să înțelegem ce este o politică liberală în sens clasic și ce înseamnă să fii un economist liberal în același sens. Apoi este util să arătăm cu un exemplu din viața reală cât de dramatică poate fi în practică distanțarea economiștilor cu ideologie liberală de politicile economice liberale.
Pentru a înțelege ce este o politică economică liberală avem nevoie să pornim de la acel principiu care dă fundament libertății. Conform lui Hayek, ceea ce fondează libertatea în societate este acțiunea principiului ignoranței: cunoașterea este dispersată și numai acțiunile individuale libere, ghidate de regulile de bună conduită descoperite cultural o poate mobiliza în folosul societății. Niciun om și niciun grup de oameni nu cunoaște toate aspectele particulare pe care se bazează societatea pentru a le mobiliza. Cu alte cuvinte, doar piața liberă (adică reglementată de reguli generale descoperite) poate mobiliza cunoașterea necesară pentru a prospera economic.
Politicile liberale sunt acele politici care stimulează mecanismele pieței. Astfel de politici sunt implicit sustenabile, pentru că, teoretic, conformarea la principiul universal al incertitudinii înseamnă conformarea la alte principii, cum sunt raritatea, cererea și oferta etc. Aceste politici nu exclud prezența guvernului în ariile legitime pentru acesta, și anume acolo unde piața nu are stimulente să opereze, cum este armata, poliția, utilizarea coerciției pentru menținerea libertății.
Economiștii liberali sunt acei economiști care aderă consecvent la principiul universal al ignoranței și, implicit, la toate celelalte principii obiective. Totuși, nu toți economiștii recunosc principiul universal al ignoranței. De exemplu, mulți economiști acceptă doar parțial că principiul general al ignoranței operează în societate. Astfel, cel mult, ei acceptă că piața este un mecanism important de mobilizare a cunoașterii individuale pentru ca producția să aibă loc, dar, în general, nu acceptă că piața face și o distribuție justă, astfel că văd un rol pentru guvern nu numai în arii legitime, dar și în realizarea justiției sociale (reducerea de către guvern a inegalităților economice, eventual până la realizarea egalității economice). Acest obiectiv este iluzoriu, pentru că încalcă principiul universal al ignoranței și deschide calea pentru încălcarea principiilor cererii și ofertei, a rarității etc.
Față de această descriere idealizată a acceptării/respingerii principiului ignoranței, în practică pot exista economiști mai mult sau mai puțin liberali, în funcție de cât de mult aleg să nu interfereze cu reglementarea pe care regulile de bună conduită descoperite în practică o asigură pieței. Acele reguli au fost descoperite exact pentru a face față ignoranței și formează disciplina libertății. Orice reglementare care ar fi inventată ar perturba această disciplină. Astfel, o politică economică este cu atât mai liberală cu cât se supune mai riguros principiului ignoranței, adică cu cât ține mai mult cont că în societate cunoașterea este dispersată, și se supune mai multor necesități obiective. Un economist cu filozofie politică liberală se opune cu atât mai mult politicilor economice liberale cu cât, metoda sa de cercetare îl obligă să neglijeze mai multe astfel de necesități.
În fine, un exemplu în sprijinul ideii principale a acestui eseu, și anume că economiștii cu filozofie politică liberală au ca tendință să se opună unor politici economice liberale este documentul „Statement on Economic Policy” (Declarație referitoare la politica economică). Declarația a fost semnată de 364 de economiști de la 45 de universități britanice și dat publicității pe 30 martie 1981. În acel an, când economia britanică se afla la răscruce, așa cum se întâmplă în prezent cu economia americană și cu întreaga economie mondială, prim-ministrul britanic Margaret Thatcher a aprobat un program economic de liberalizare a economiei, de ajustare a deficitului bugetar și de introducere a concepțiilor monetariste neoclasice în politica monetară. Declarația avertiza împotriva programului ei economic și a schimbărilor fundamentale în politica economică.
În acea declarație, economiștii respectivi subliniau „convingerea” lor că „nu există nicio bază în teoria economică sau dovezi care să susțină convingerea Guvernului că, prin deflatarea cererii, va aduce permanent inflația sub control și, prin urmare, va induce o redresare automată a producției și a ocupării forței de muncă”. De asemenea, ei au scris că „politicile actuale vor adânci depresiunea, vor eroda baza industrială a economiei noastre și vor amenința stabilitatea sa socială și politică”. În fine, au susținut că „a venit momentul să respingem politicile monetariste”. Vă sună cunoscut, nu? Vă amintește de discursurile care în România de azi se referă la „consens” și „stabilitate”.
În total contrast cu această viziune, politicile criticate au dus la propulsarea economiei britanice de pe penultimul loc în OECD pe cel de-al doilea până la sfârșitul mandatului prim ministrului John Major, care a continuat politicile lui Thatcher până în mai 1997. Toate guvernele anterioare s-au întors din drum când politicile lor monetare și fiscale s-au confruntat cu dificultăți, chiar și când acele îndemnuri academice spre abandonarea schimbării nu au existat. Din drum se abătuse de câteva ori și banca centrală din SUA, Fed, în lupta cu inflația, până când concepția despre politica monetară s-a schimbat de la keynesistă la monetaristă și la conducerea Fed a venit hotărâtul Paul Volcker.
Thatcher nu s-a abătut de la programul liberal, deși opoziția publică, legitimată academic și de sfatul consensual al celor 364, a fost incomparabil mai puternică. Pentru că nu a acceptat calea ușoară, guvernul Thatcher a reușit să ofere mediului de afaceri ingredientele necesare care au încurajat extinderea planurilor de investiții: un guvern care își va plăti datoriile, inflație redusă și rate ale dobânzii reduse.
Există nenumărate exemple în care economiștii se opun unor reforme liberale și apelează la astfel de declarații sau scrisori către guverne. Când cauți semnatarii unor astfel de declarații/scrisori ceea ce constați este că ei, indiferent de filozofia economică, au în general o concepție politică progresistă.
Totuși, așa cum am menționat, este important pentru argumentația mea să se înțeleagă că acest tip de opoziție nu apare numai în raport cu reformatori liberali, cum a fost Thatcher, și economiști cu concepții de stânga. Chiar și economiști care se consideră de dreapta sau de centru nu numai că se pot opune ocazional, dar chiar există o tendință de a se opune unor reforme liberale. Astfel, și cei mai mulți economiști cu filozofie politică liberală se găsesc în grupul opozanților.
Și între cei 364 de semnatari au existat mulți economiști cu vederi liberale. „Credem că un număr mare de economiști din universitățile britanice, indiferent de orientarea lor politică (subl. ns.), consideră că politicile economice actuale ale guvernului sunt greșite și că, de dragul țării – și al profesiei (subl. ns.) – este timpul să ne exprimăm cu toții (subl. ns.) opinia”, scriau F. H. Hahn și R. R. Neild de la University of Cambridge în scrisoarea de solicitare a semnăturilor. Unul dintre semnatarii scrisorii, membru al Partidului Laburist, Maurice Peston, pe atunci la Queen Mary College, a spus că ar fi fost mult mai mulți semnatari decât cei 364, dacă scrisoarea nu ar fi fost trimisă în apropierea Paștelui[2].
Acum putem intra în mai multe detalii pentru a înțelege mai bine ce trăsături are metoda de cercetare care face posibil sau, ca să reiau termenii în care m-am exprimat mai sus, cauzează tendința ca economiști cu vederi liberale să se opună unor măsuri liberale de politică economică. Aceasta este o contradicție ce, aparent, cu greu poate fi înțeleasă, pentru că foarte mulți oameni sunt dispuși să accepte ideea că rezultatele și concluziile cercetărilor ar trebui să ghideze propunerile de politici economice, nu ideologia politicienilor. Într-adevăr, acest lucru este în general corect, dacă metoda de cercetare și ideologia nu sunt în opoziție una cu cealaltă.
Dar contradicția poate fi înțeleasă foarte ușor dacă ținem cont de faptul că orice economist, sau orice cercetător din științele sociale, aparține inevitabil uneia dintre două școli de gândire: cea a raționalismului evolutiv și cea a raționalismului constructivist[3]. Raționalismul evolutiv ne conduce la concluzia că instituțiile din societate s-au dezvoltat spontan pentru a permite utilizarea unei cantități cât mai mare din cunoașterea dispersată în societate. Ea este la baza liberalismului, pentru că orice intervenție în contradicție cu acest principiu ar duce la limitarea utilizării cunoașterii de care depinde bunăstarea noastră. În schimb, raționalismul constructivist susține că toate instituțiile societății sunt proiectate. Acest lucru este fals; în consecință, orice școală de gândire științifică sau de gândire politică ce pornește de la acest tip de raționalism este în eroare.
În esență, concepția despre raționalism este cea care stă, în cele din urmă, la baza diferențelor dintre abordările științifice în domeniul social și între filozofiile politice sau ideologii. Altfel spus, concepția despre raționalism este cea care face diferența dintre a fi un economist liberal sau a fi un economist progresist și tot ea face diferența dintre metoda de cercetare la care aderă un economist. Aici, la metoda de cercetare, trebuie căutată explicația pentru care un economist cu o ideologie liberală poate fi împotriva unor măsuri care ar duce la mai mult liberalism.
Nu există nicio necesitate care să-l facă pe un economist să se lase ghidat de același tip de raționalism atunci când aderă la școala de gândire politică și, respectiv, școala de gândire științifică. Este posibil, de exemplu, ca un economist (sau orice cercetător din științele sociale) să îmbrățișeze raționalismul evolutiv atunci când își formează concepția despre societate și, pe această bază, să adopte o viziune liberală. Este însă posibil ca același economist, inspirat de științele naturii, să folosească raționalismul constructivist când aderă la o școală de gândire științifică a cărei metodă de cercetare este împrumutată din fizică (progresism metodologic).
Neexistând o necesitate care să determine alegerea referitoare la tipul de raționalism, filozofia politică se poate schimba pe parcursul vieții profesionale. Indiferent de performanța obținută în cercetările economice, poate exista chiar o migrație ideologică, ceea ce nu înseamnă că nu poate exista și o „persistență ideologică” la unii cercetători în științele sociale. Oricum, între aceștia, economiștii se consideră cei mai „conservatori”, iar o imagine despre migrația sau persistența ideologică individuală a economiștilor se poate obține prin studierea biografiilor individuale. O prezentare de grup este disponibilă, din câte știu, doar în cazul laureaților Premiului Nobel pentru Economie, care acoperă perioada până în anul 2013[4].
În general, nu există o contradicție, din această perspectivă, atunci când cercetătorii din științele sociale au vederi progresite și practică pozitivismul ca metodă de cercetare (aplicarea metodelor din fizică în economie). În acest caz, tipul de raționalism este același și pentru școala științifică și pentru școala politică la care, deliberat sau nu, aderă: raționalismul constructivist.
Dar există o anumită contradicție dacă cercetătorii ce au ca filozofie politică liberalismul aplică în cercetarea fenomenelor sociale metode de cercetare care dau naștere pozitivismului juridic, pozitivismului social sau pozitivismului economic. Această contradicție este cu atât mai mare când vorbim despre economiști. Dintre cercetătorii din științele sociale, economiștii sunt cei mai „conservatori” și mai liberali în sensul clasic în ceea ce privește filozofia politică, adică sunt cei mai înclinați să accepte ordinea pieței, iar acest lucru se datorează, în concepția lui George Stigler, chiar faptului că ei studiază știința economică, care îi face să înțeleagă piața și pentru că fenomenele economice, în concepția lui Schumpeter, sunt cele mai pretabile măsurării[5].
O astfel de contradicție ar putea apărea, de exemplu, pentru economiștii ce aparțin părții conservatoare a teoriei neoclasice. Pe de o parte, din această școală, precum și din cea clasică și cea austriacă, rezultă inutilitatea unei intervenții guvernamentale în ordinea socială. Pe de altă parte, pozitivismul economic este o formă de scientism, istoricism, reducționism, putând duce la concluzia că elitele noastre pot descoperi și propune reguli după care să grăbim mersul societății într-o anumită direcție, ceea ce aparent, dă o bază ideologiei progresiste. Astfel, de exemplu, un economist neoclasic cu o filozofie politică (ideologie) liberală poate avea o metodă de cercetare pozitivă, utilizând metode din fizică în știința economică, dacă, în această privință este călăuzit de raționalismul constructivist.
Milton Friedman este un exemplu foarte bun în acest sens: deși a fost un economist din ce în ce mai liberal în sensul clasic, ce a criticat intervenția în ordinea pieței, a căzut în capcana scientismului, afirmând în esență că nu realismul ipotezelor contează, ci potrivirea dintre predicțiile teoriei și realitate. Din acest motiv, literatura dedicată epistemologiei economice îi clasifică pe Friedman, la fel ca pe Lucas, ca anti-realiști[6], în opoziție cu empiriciștii sau realiștii, dar în acord cu aceștia referitor la rădăcina comună raționalist constructivistă. Cu alte cuvinte, între o teorie bună, dar care nu poate fi direct verificabilă (cum am putea ști care este structura de echilibru a virtual infinitelor prețuri relative?), și o teorie eronată, dar care este confirmată în practică (gândiți-vă la scurta perioada în care exista o corelație pozitivă puternică între masa monetară și prețuri), ultima este preferabilă.
Aspectul cheie al pledoariei mele este acela că, în ceea ce se numește mainstream economics (ortodoxia economică), oricare ar fi strategia particulară de cercetare, ea nu depășește decisiv pozitivismul[7]. Mai mult, cea mai mare parte a economiștilor, inclusiv în zona ce se numește știință economică heterodoxă (teoria austriacă, post-keynesismul, teoria modernă a banilor, teoria economică marxistă), cu excepția teoriei austriece, cei mai mulți economiști angajează o metodă de cercetare ce derivă din raționalismul constructivist. Pozitivismul metodologic derivat din acest raționalism este cauza care îi determină chiar și pe cei mai liberali economiștii din perspectiva filozofie politice să aibă tendința de a se opune unor politici economice cu adevărat liberale.
În final, nu contează că raționalismul evolutiv este cel ce îl ghidează pe un economist atunci când aderă la ideologia politică a liberalismului. Ceea ce contează este că, în societatea de azi, economiștii care vor să aibă o șansă mare de a deveni profesori universitari trebuie să adere la metode de cercetare care își au rădăcina în special în raționalismul constructivist. Acest factor îi unește pe cei mai mulți economiști, indiferent de filozofia politică la care aderă. Nu este de mirare că printre cei 364 de economiști se numără, de exemplu, un monetarist ca Mervyn King (pe vremea aceea, profesor la Birmingham University și viitor guvernator la Băncii Angliei în perioada 2003-2013) sau lordul Kaldor, pe vremea aceea, profesor la Cambridge University, sau, în general, laureați sau viitori laureați britanici ai Premiului Nobel din diverse școli de gândire.
Nu voi continua să dau exemple în care grupuri mari de economiști se opun reformelor liberale pentru că aderă la o strategie de cercetare esențialmente pozitivistă. Însă este important să notăm că astfel de contradicții, precum cele la care m-am referit, abundă și pot fi chiar mai surprinzătoare decât opoziția unor economiști cu ideologie liberală față de unele reforme liberale sau de favorizare a unor măsuri antiliberale de către economiști cu vederi liberale.
De exemplu, poate exista chiar o opoziție a economiștilor cu viziuni politice de stânga împotriva unor politicieni de stânga, după cum și politicienii de stânga se pot opune unor reforme propuse de economiști cu filozofii politice de stânga sau de dreapta, dar care, nota bene, din punct de vedere metodologic, au în comun concepția conform căreia rațiunea umană poate descoperi legi ca în fizică, pentru a proiecta soluții corecte pentru a reforma societatea.
Referitor la acest din urmă aspect, pentru a da și un exemplu în care politicienii se opun economiștilor, este edificator că președintele Roosevelt, un om cu vederi de stânga, s-a opus „Planului Chicago”, care propunea ca, în ultimă instanță, banii să fie creați de guvern (planul propunea ca rata rezervelor fracționare ale băncilor să fie de 100 la sută). Acest plan a fost propus sau susținut de economiști liberali sau progresiști din punctul de vedere al filozofiei politice, dar constructiviști din perspectivă metodologică (printre ei numărându-se Irvin Fischer, Frank Knight (liberal), Henry Simon (liberal), Aaron Director (liberal) și Paul Douglas, cel care, împreună cu Charles W. Cobb, a creat așa-numita funcție de producție Cobb-Douglas).
Situațiile în care prim-ministrul Thatcher a fost contestată de marea majoritate a economiștilor britanici, iar președintele Roosevelt i-a ignorat pe unii dintre cei mai influenți economiști ai vremii sunt notabile și din perspectiva faptului că, în general, în multe privințe, oamenii îi ascultă cu respect pe experți, cu precizarea că se generează mai mult respect cu cât există mai mulți experți ce cad de acord într-o anumită privință. Totuși, nu trebuie uitat că oamenii își iau răgazul să reflecteze ei înșiși la ce este sau la cum funcționează societatea și cum ar putea fi ea perfecționată. În mare măsură, această reflecție pornește, atât la experții din domeniu, cât și la publicul larg, de la aspectele nesatisfăcătoare din societate și de la sentimentele și emoțiile pe care acestea le generează și la care m-am referit mai sus.
În fine, ceea ce contribuie la formarea unei mase mari de critici la adresa unor reforme economice ce privesc creșterea libertății economice sau țintesc adecvarea comportamentelor guvernului la necesități pe care nu le poate evita decât temporar, înainte de a produce o criză, este propaganda.
Pentru că acest cuvânt are conotații diverse, un sens clar al conceptului este necesar pentru o bună înțelegere a modului în care se formează masa critică a opoziției față de reforme liberale chiar și din partea unor economiști liberali. Propaganda este definită pe dexonline.ro ca „acțiune desfășurată sistematic (subl. ns.) în vederea răspândirii unei doctrine politice, religioase etc., a unor teorii, opinii, pentru a le face cunoscute și acceptate, pentru a câștiga adepți (subl. ns.)”. Pe Merriam-Webster, definiția propagandei este „ideas, facts, or allegations spread deliberately (subl. ns.) to further one’s cause or to damage an opposing cause” (subl. ns.). Oxford English Dictionary online definește propaganda ca „systematic dissemination of information, especialiy in a biased or misleading way (subl. ns.), in order to promote a political cause or point of view”.
În consecință, din perspectiva acestui eseu, cu referire strictă la economiști, prin propagandă înțelegem acțiunea sistematică, deliberată, de a promova teorii economice într-un mod înșelător, pentru a promova o cauză și a câștiga adepți pentru ea în defavoarea alteia.
Semnarea scrisorii de către cei 364 de economiști a fost un astfel de act de propagandă. Scrisoarea a susținut continuarea politicilor keynesiste referitor la statul bunăstării, întreprinderile de stat și reglementării excesive, deși acestea avuseseră efecte dezastruoase. Era însă greu să se înțeleagă de către public că există alternative la acea politică, din moment ce, așa cum spune profesorul Philip Booth în articolul citat mai sus, consensul keynesian era ceea ce se preda în universitățile britanice la nivelul undergraduate (primii trei ani de facultate), iar manualele nu dădeau atenție viziunilor alternative. Apoi, aspectul propagandistic derivă și din faptul că a dat credit academic unui consens politic între laburiști și conservatori centrat pe soluții keynesiste la temele menționate. Acest lucru trebuie înțeles în contextul pe care l-am susținut aici, și anume că pozitivismul metodologic este un factor care unește dincolo de ideologii.
În plus, ca orice propagandă, scrisoarea a fost, după cum scrie Patrick Minford, unul dintre puținii economiști care erau de parte reformelor, un „joc periculos și neonest”[8]. Booth[9] crede că Minford are dreptate în ambele privințe, deoarece, în ceea ce privește pericolul, într-adevăr, scrisoarea celor 364 ar fi putut convinge, în teorie, guvernul Thatcher să renunțe, ceea ce ar fi produs inflație; în ce privește lipsa de onestitate, alternativele la consensul keynesist existau și erau deja discutate de ceva timp în SUA.
Creditul academic a fost dat nu pentru a câștiga adepți în favoarea consensului pentru politici keynesiste, căci acesta exista, ci pentru a evita situația ca acel consens să se destrame.
Cred că aceste exemplele sunt suficiente pentru a afirma că, în marea majoritate a cazurilor, ceea ce conduce la astfel de coagulări ale criticilor și opozanților politicilor ce țintesc o mai mare liberalizare, indiferent dacă vorbim de o mare parte a publicului sau de grupuri de economiști ce scriu scrisori, este o combinație între patru factori, care pot lua ponderi foarte diferite când le aplicăm publicului larg comparativ cu economiștii:
- credința (sau ideologia) că societatea se comportă ca un întreg ce urmează anumite legități pe care rațiunea umană este capabilă să le descopere prin cele mai luminate minți ale elitelor și să le utilizeze pentru a facilita parcursul pe care acele legi il determină oricum;
- în strânsă corelare cu această credință eronată, la a cărei răspândire experții au o contribuție decisivă, al doilea factor este pozitivismul în metoda de cercetare, care se bazează pe ideea că societatea este rodul unor reguli proietate, iar aceste reguli nu sunt sursa principală a aspectelor negative din societate pentru că sunt descoperite științific. Pozitivismul metodologic este în esență manifest prin afirmații și predicții de tipul „dacă A, atunci B”, eventual măsurabile cantitativ, mai ales în economie. Dar dacă, în acord cu convingerea mea că economia este covârșitor ordine spontană, cu o structură din ce în ce mai complexă, atunci acel tip de reguli de tipul „dacă A, atunci B”, constituie mereu o parte neimportantă între relațiile complexe, iar partea nemăsurabilă cantitativ crește. Sumarizând ideile din cartea al cărei editor și coautor a fost, Steimetz (op. cit.) arată că economiștii, clasificați în anti-realiști de tipul Friedman și Lucas (dominanți) și realiștii empiriciști nu numai că, așa cum am subliniat deja, nu au depășit „decisiv” pozitivismul, dar că în știința economică pot fi disidenți remarcabili, ca în partidele comuniste. Dar aceasta nu schimbă deloc modelul general, care înseamnă, în miezul, său pozitivism metodologic;
- sentimentele și emoțiile negative pe care aspectele nesatisfăcătoare din societate le generează; în mod particular, o criză economică sau o reformă a unui aparat administrativ supradimensionat este în acest sens un aspect nesatisfăcător pentru că generează sentimente și emoții negative sau face ca instinctele să preia controlul. Este clar că dacă aceasta este tendința, chiar dacă unii economiști, ca și Friedman sau Lucas sunt liberali din perspectiva filozofiei politice, susținând neintervenția în economie, vor fi întotdeauna în teoria economică mainstream din cauza ipotezelor nerealiste ale modelelor economice, care îi vor împiedica să vadă rezultatele pozitive ale unei abordări alternative. Aceasta rezultă din faptul că metoda de cercetare este cumva independentă de realitatea pe care încearcă să o descrie sau, altfel spus, din cauza autonomiei pe care ei consideră, implicit sau chiar explicit, că știința economică o are față de societate;
- propaganda progresită care apare când cei doi factori anteriori sunt prezenți pe scară largă atât la public în general, cât și la elita sțiințelor sociale. Voi reveni asupra propagandei progresiste.
Evident, în cazul publicului larg, pozitivismul metodologic nu este un factor direct de influență. Pentru public, factorii care contează sunt sentimentele și emoțiile, ideologia și propaganda. Dar în măsura în care publicul are un respect crescut pentru specialiști, atunci factorul pozitivism metodologic poate afecta, indirect, publicul.
Toți acești factori se pot combina astfel încât economiștii, în proporții mari, să se opună unei treceri la politici care să favorizeze libertatea piețelor. În acest sens, cel mai mult va acționa pozitivismul metodologic. Dacă va fi să semneze o scrisoare de opoziție la politici ce țintesc creșterea libertății pieței, cei mai mulți o vor face, indiferent de filozofia politică, deși, în luări de poziții personale, vor exista nuanțe disidente la cei ce au o filozofie politică liberală.
Aceasta nu înseamnă că un grup de economiști, indiferent de ideologia politică, nu pot semna o scrisoare de opoziție la politici care tind să îngrădească libertatea economică, atât timp cât acele libertăți sunt susținute inclusiv de teoriile elaborate fără echivoc din perspectivă rațional constructivistă. Scrisorile adresate președintelui Trump împotriva politicii de creștere a tarifelor au existat și au avut ca semnatari economiști cu filozofii politice diferite. Și în acest caz, în care se opun îngrădirii unor libertăți economice, factorul care îi unește pe economiști, în ciuda diferențelor ideologice, ca și atunci când se opun unor politici ce țintesc o mai mare a libertății pieței este tot pozitivismul metodologic.
E adevărat că politica tarifară a președintelui Trump nu este, economic vorbind, ceva bun pentru nimeni. Dar trebuie făcută distincție între politicile necesare, care produc rezultate bune, și cele care nu pot produce rezultate bune pentru că nu vin să răspundă vreunei necesități. Creșterea tarifelor nu răspunde vreunei necesități obiective. Dimpotrivă, intră în conflict cu natura societății, care, dacă nu există o dictatură, atunci este întotdeauna covârșitor preponderent o ordine spontană[10]. În schimb, reducerea dimensiunilor unei administrații, dacă acestea sunt excesive, constituie o necesitate, dacă vrem să obținem cât mai multă bunăstare pe termen lung.
Putem vedea cum au acționat în România factorii evidențiati la punctele (i)-(iv). De exemplu, pozitivismul metodologic i-a împiedicat pe economiștii români să iasă și să semneze pe scară largă o scrisoare împotriva politicii wage-led growth dezvoltată între anii 2017 și 2019. Au fost doar câțiva economiști care s-au opus prin raționamente publice, cele mai ferme venind de la BNR. De asemenea, ori de câte ori a venit vorba de înlocuirea cotei unice de impozitare a veniturilor personale sau a impozitului pe profit cu un sistem de cote multiple progresive, cei mai mulți economiști au fost favorabili sistemului progresiv. Mai mult, același pozitivism metodologic a acționat ca factor principal și i-a unit pe cei mai mulți economiști români în favoarea ideii că în România ratele de impozitare ar trebui crescute pâna la nivelurile necesare pentru ca ponderea veniturilor bugetare să crească la nivelul mediu din Uniunea Europeană, dacă, date fiind ratele curente, alte măsuri (creșterea colectării) nu ar fi suficiente.
Probabil că, după pozitivismul metodologic, ceea ce îi unește cel mai mult pe economiști, indiferent de filozofia lor politică, împotriva unor politici ce țintesc creșterea libertății pieței, sunt sentimentele și emoțiile negative. Cu atât mai mult este adevărat acest lucru în cazul publicului larg, care răspunde la sentimentele și emoțiile pe care le generează o restructurare autentică a unei administrații supradimensionate, sau restructurarea pe care unele firme sunt nevoite să o facă atunci când se permite mai multă concurență. Restructurarea este costisitoare din multe perspective, iar costurile ei pot lua forma pierderii de locuri de muncă, a unor ajutoare, a unor cheltuieli de adaptare la noile condiții etc. Aceste costuri directe generează emoții și sentimente nu numai pentru cei direct afectați, dar și pentru public. Astfel, în termeni de emoții și sentimente negative, numărul de oameni care suferă este incomparabil mai mare decât cel al celor afectați direct.
Aceasta este mană cerească pentru propaganda progresistă asupra căreia am spus că revin. Aceasta profită de emoțiile și sentimentele negative ale oamenilor, pentru a-i face să apere inclusiv o administrație în care multe agenții sunt, în anumite proporții, doar mijloace de extragere de rente. Orice caz particular am lua în discuție, în esență, ceea ce face propaganda progresistă este să elimine din discuție principiile economice obiective și să pună o legătură directă între persoanele care inițiază reformele, pe de o parte, și sentimentele și emoțiile negative ale oamenilor, pe de altă parte. Reforma în curs a administrației americane, reforma pensiilor în Franța și ajustările fiscale din România anului 2010 sunt exemple concrete în care propaganda a reușit să scoată din discuție ghidajul venit de la principii în relația dintre reformatori și cei ce sunt subiectul reformelor. În toate aceste cazuri, nu a existat atât o critică constructivă a reformelor, cât o propagandă împotriva lor.
Obiectivul profund al propagandei este întotdeauna să-i facă pe oameni să se întoarcă împotriva ordinii sociale a pieței și să considere firească extinderea dimensiunilor și rolului statului în administrarea cât mai multor aspecte din societate. Puterea propagandei de a face acest lucru vine de la faptul fundamental că oamenii, atunci când acționează, sunt în mod necesar angajați în disciplina economiei de piață, dar atunci când reflectează despre cum ar trebui să fie ordinea economico-socială nu întâlnesc nicio necesitate care să îi oblige să mențină gândirea despre economie și societate în strictă concordanță cu disciplina pe care piața o impune asupra acțiunilor fiecăruia, disciplină căreia toți i se supun, dacă vor să reușească.
Astfel, pentru foarte mulți oameni, sentimentele și emoțiile devin factori de decizie despre cum ar trebui să arate ordinea. În acest proces de reflecție generat de sentimente rănite și emoții negative, cei mai mulți oameni uită că ordinea pieței pe care o vor schimbată este singura căreia i se supun cu toții când acționează și care le poate asigura bunăstarea.
Mai mult, în mod eronat, ei cred, ajutați de propaganda progresistă, că diverse aspecte nesatisfăcătoare din societate, care generează sentimentele și emoțiile negative, sunt exclusiv rod al unor evoluții ale pieței care nu au fost încă suficient aduse sub controlul unor reglementări excesive. Programul economic al guvernului Thatcher anunțat în 1981, care i-a determinat pe cei 364 de economiști să semneze scrisoarea de opoziție academică, a fost un program care dorea eliminarea unei părți a ordinii sociale proiectate timp de 30 de ani de consens keynesist asupra unor soluții eronate la probleme cheie cum sunt bunăstarea, reglementarea și întreprinderile de stat.
Această eroare de a crede că aspectele negative sunt preponderent generate de piață îi face pe mulți oameni să nu vadă că acțiunile lor sunt necesarmente ordonate de piață, iar dacă văd, sentimentele rănite de suferința unor semeni și emoțiile negative îi fac să treacă faptul respectiv cu vederea și le întărește convingerea că trebuie să intervină în acea ordine. În fapt, acele aspecte negative care generează sentimentele și emoțiile sunt, în principal, rod al intervențiilor în ordinea pieței.
Ceea ce contează pentru propagandă este faptul că sentimentele și emoțiile negative pot fi exploatate pentru a justifica extinderea statului. Inevitabil, în acest proces de utilizare propagandistică a sentimentelor și emoțiilor, statul se inflatează, adică devine mai mare decât este necesar. Esențial este că supradimensionarea statului fie prin implicarea lui în acțiuni ce nu-i sunt specifice, fie prin parazitarea lui prin supraocupare înseamnă reducerea eficienței cu care ordinea pieței îi deservește pe cei mai mulți. Dar, în același timp, cei care își găsesc un loc de muncă pentru că statul se extinde în domenii nelegitime sau cei ce sunt angajați în agenții publice supradimensionate o duc mai bine.
În încheiere mă voi referi la relația dintre experți și public. Așa cum am arătat în acest eseu, cea mai mare parte a economiștilor va tinde să se opună încercărilor de a readuce politicile economice în poziția de a fi compatibile cu ordinea spontană a pieței. Repet: în acest proces, rolul principal nu îl joacă atât filozofia lor politică, cât predominanța pozitivismului metodologic pe care îl practică în construirea teoriilor pe baza cărora deduc concluzii.
Respectul de care, în general, se bucură experții influențează atitudinile publicului față de o problemă din societate asupra căreia experții se pronunță. După criza economică din 2008, din cauza profunzimii crizei și a eficienței reduse a eforturilor băncilor centrale de a stimula cererea și revenirea inflației la nivelurile dorite în societate, respectul față de economiști a început să scadă. Cu toate acestea, putem spune că există încă o parte relativ mare a publicului care continuă să asculte cu respect punctele de vedere ale economiștilor.
Respectul de care economiștii se bucură atrage după sine și responsabilitate. Economiștii nu trebuie să uite că o parte din acest respect vine exact pentru că publicul știe sau crede că economiștii folosesc metode de cercetare din științele fizicii, al căror progres este mereu dovedit în practică. În fizică, metodele aplicate sunt strict dependente de realitatea pe care o descriu și, de aceea, sunt adecvate. Ceea ce nu știe publicul în general, iar o mare parte dintre economiști fie nu știu, fie nu acceptă, este că pozitivismul metodologic în științele sociale, inclusiv în teoria economică, înseamnă că știința socială respectivă este independentă de realitatea pe care o descrie. O astfel de independență a unei științe sociale de realitatea pe care o studiază derivă din faptul că metoda ei este independentă de realitatea pe care o studiază și, de aceea, inadecvată.
Această eroare este posibilă pentru că științele sociale, iar între acestea teoria economică ordodoxă cu precădere, fac alte două erori referitoare la conținutul cunoașterii și la realitatea studiată[11]. Referitor la conținut, în virtutea raționalismului constructivist, cercetătorii în științele sociale consideră că este posibilă, cu precădere în economie, descoperirea de legi cauzale simple care pot fi folosite pentru controlul și proiecția evoluțiilor economice. Referitor la realitatea studiată, aceste științe înțeleg că realitatea este formată din obiecte și fapte observabile.
Împreună, aceste trăsături permit eroarea metodologică, criticată de Hayek, dar practicată de Friedman și toți economiștii anti-realiști sau empiriști, și anume eroarea de a căuta relații cauzale între agregate mari care „ascund” procese economice, cum sunt PIB, indicele general al prețurilor, masa monetară etc. Chiar și când sunt deduse pornind de la comportamentele microeconomice, astfel de relații sunt instabile în măsura în care actorii economici și procesele de învățare sunt foarte diferiți și, respectiv, diferite pentru a permite apariția de relații stabile de tipul „dacă A, atunci B”.
Aceste lucruri ar trebui înțelese de cei care vor să aibă o poziție corectă față de încercările de restructurare a unei administrații sau de readucere a politicilor economice în linie cu principiile care operează în mod obiectiv în economie. Din păcate, etapa înțelegerii este „arsă” și cei mai mulți se poziționează pornind de la sentimentele și emoțiile negative pe care le generează aspectele nesatisfăcătoare.
Pentru cei ce sunt subiect al restructurării este normal să se opună acesteia. Dar, paradoxal, cei ce oferă cel mai puternic sprijin împotriva restructurărilor sunt cei pe care statul excesiv dimensionat îi costă cel mai mult.
Este greu de spus câți dintre cei ce susțin restructurarea sectorului bugetar și reducerea risipei în administrația românească ar fi de partea ei, dacă ar începe cu adevărat. De asemenea, este dificil de spus, câți economiști, din cei relativi puțini care activează în România, ar semna o scrisoare împotriva unui program de reforme pentru creșterea libertății. Sunt convins că în ambele cazuri, se vor găsi foarte mulți dintre cei ce invocă această calificare.
Astfel, o adevărată speranță pentru eliminarea obstacolelor în calea creșterii prosperității și solidarității în România și în continuarea democrației poate veni în special de la politicieni care sunt în stare să îndeplinească două condiții: (i) să inițieze un astfel de program economic liberal și (ii) să reziste împotriva scrisorilor și planurilor alternative venite de la un număr mare de economiști care se vor opune acelor politici dificile.
Chiar dacă, în prezent, o masă critică de astfel de politicieni este greu de găsit, șansele ca ea să apară în viitor sunt mai mari decât șansele ca o masă critică de economiști să propună un program economic care să conțină măsuri concepute din perspectiva că ordine socială este covârșitor preponderent ordine spontană. Opoziția față de astfel de politici va condamna ideologia liberală și va trece sub tăcere pozitivismul metodologic. Această opoziție se va concentra însă pe aducerea în prim-plan a suferințelor și emoțiilor negative asociate cu „fluctuațiile necontrolate ale pieței” și va promova propagandistic „consensul” și „stabilitatea” care rezultă din continuarea politicilor de justiție socială, de reglementare constructivistă a piețelor și de justiție climaterică.
Problema principală este că, deocamdată, în interiorul clasei politice nu se conturează o luptă între o masă critică de politicieni ce sprijină o mai mare libertate a pieței și reducerea preocupării pentru justiție distributivă, pe de o parte, și ceea ce se numește politicienii „sistemului”, adică oamenii din elita politică care în exercitarea puterii au utilizat și reguli injuste sau s-au dovedit corupți [12]. Așa cum voi detalia în continuare, lupta se dă între politicienii „sistemului” și politicienii care se autointitulează sau sunt percepuți ca formând „anti-sistemul”. Politicienii sistemului cred că atingerea obiectivelor iluzorii ale justiției sociale și ale justiției climaterice fac necesară o limitare a libertății piețelor. Politicienii anti-sistem par să creadă și mai puțin în libertatea piețelor, punând în pericol democrația, din moment ce aceasta este imposibilă fără libertate economică.
Problema cu clasa noastră politică nu este, în primul rând, corupția. Problema adevărată constă în rezultatul că, după 1990, clasa politică, împreună cu elitele din științele sociale captivate și unite de pozitivismul metodologic au reușit să ridice ideea de „consens” și „stabilitate” la rangul de valori incontestabile în ochii tuturor elitelor din societate. Aceste concepte sunt greu de definit în termeni tehnici în fiecare domeniu, dar, cu referire la nivelul întregii societăți, nu este nevoie de vreo definiție pentru că sunt asociate automat cu „prezervarea binelui”. În politică, aceasta a redus sensul real al competiției pentru pentru promovarea unor politici sustenabile. Concomitent, elita conducătoare și elita din științele sociale au arătat că inamicul intern cel mai periculos al acestor valori este prea mult liberalism economic sau, altfel spus, o prea mare libertate a piețelor[13].
Succesul acestei întreprinderi a stat la baza întârzierilor și pașilor mici pe care noi i-am făcut în separarea de facto a puterilor în stat și a creat portița prin care corupția a putut persista la niveluri relativ înalte în interiorul clasei politice. Acea parte a clasei politice care, după 1989, s-a aflat în cea mai mare parte a timpului la putere a fost asociată cu ceea ce publicul denumește „sistemul”. În esență, ei au încercat ca între libertatea piețelor, pe de o parte, și justiția socială, justiția climaterică, naționalism economic, pe de altă parte, să existe un compromis deplasat în favoarea acestor din urmă „valori” lipsite de conținut. Pentru a realiza acest compromis, au avut nevoie de ceea ce au numit politici ale „consensului” și ale „stabilității”. În general, aceste politici au avut în centru măsuri ce au favorizat justiția distributivă, prin creșteri nesustenabile de cheltuieli bugetare, și au defavorizat competitivitatea firmelor. Împotriva acelei părți a clasei politice au votat alegătorii mai mult ca de obicei în noiembrie-decembrie 2024.
Politicienii care se autointitulează „anti-sistem” au înțeles în ce fel lipsa liberalismului economic a contribuit la menținerea corupției. Dar ei blamează nu numai corupția din administrație și politică, ci, dacă am înțeles bine, și libertatea economică în principiu. Deși par contradictorii, ei nu sunt. Fac acest lucru pentru că au înțeles, de asemenea, că deși publicul a ajuns să condamne la vot corupția, publicul însuși este victima propagandei îndelung desfășurate, conform căreia politicile economice liberale sunt sursa corupției și a adâncirii inegalităților economice.
Pentru politicienii care se autointitulează anti-sistem, libertatea economică pare că a devenit o țintă, dacă am înțeles corect discursul lor. Ei par să creadă că libertatea economică este dăunătoare și vorbesc de naționalizări și alte mijloace ale naționalismului economic. E suficient pentru ca intrările de capitaluri private să se reducă masiv și activitatea economică să slăbească dramatic. Numai că, fără libertate economică, și libertatea politică va scădea dramatic și democrația se va evapora.
În ceea ce îi privește pe politicienii „anti-sistem”, ei se găsesc deja într-o proporție însemnată în parlament; din câte se pare, numărul susținătorilor este în creștere. În ceea ce-i privește pe politicienii „sistemului”, atât timp cât dețin majoritatea în parlament, dacă ei nu vor înțelege să renunțe la superstiții în favoarea unui ghidaj de la principiile liberei inițiative și vor continua cu politici economice ale „consensului” și „stabilității”, la viitoarele alegeri îi vor aduce involuntar la putere în proporții majoritare pe cei ce astăzi se autointitulează „anti-sistem”.
Numai că, politicile acestora împotriva valorilor liberalismului economic ar putea să fie chiar mai rele decât cele ale „sistemului”. O reducere a libertății economice, dacă va apărea, va șubrezi democrația. Cel puțin, ceea ce astăzi numim „sistemul” a avut puterea să facă ceea ce trebuia pentru ca țara să fie membră a NATO și a UE. Acum politicienii „sistemului” au nevoie de înțelepciunea și puterea necesare pentru a schimba practicile care au făcut ca „anti-sistemul” să apară, să capete adepți și, direct sau voalat să pună la îndoială apartenența noastră la UE și NATO.
[1] Daniel B. și Charlotta Stern (2005), „Professors and Their Politics: The Policy Views of Social Scientists”, în Critical Review 17(3-4), pp. 257-303.
[2] Philip Booth (2006a), „How 364 economists got it totally wrong”, în Daily Telegraph, 15 March.
[3] Friedrich Hayek (1993), „Law, Legislation and Liberty: A New Statement of the Liberal Principles of Justice and Political Economy”, Vol. 1, pp. 5-6, Routledge.
[4] În această privință, a se vedea Klein, Daniel B. (ed.) (2013), „The Ideological Migration of The Economics Laureates”, Econ Journal Watch-Scholarly Comments on Academic Economics,Volume 10, Issue 3, September.
[5] Vezi pentru detalii și citate relevante Klein, Daniel B. și Charlotta Stern (2005), „Professors and Their Politics: The Policy Views of Social Scientists”, în Critical Review 17(3-4), pp. 257-303; Klein, Daniel B. și Charlotta Stern (2007), „Is There a Free-Market Economist in the House? The Policy Views of American Economic Association Members”, American Journal of Economics and Sociology 66(2), pp. 309-334.
[6] Vezi George Steinmetz (2005), ‘‘Positivism and its others in the social sciences,’’ in George Steinmetz (ed.) The Politics of Method in the Human Sciences: Positivism and Its Epistemological Others, Duke University Press: 1–56.
[7] Steinmetz, op. cit., p15. Cred că aici este locul potrivit să precizez care sunt trăsăturile pozitivismului metodologic. Dylan Riley analizeză acest concept pe baza unor contribuții relevante la cartea „The Politics of Method in the Human Sciences” și concluzionează că autorii au în vedere trei aspecte: a) identificarea cunoașterii științifice cu legi acoperitoare (epistemologie); b) identificarea existenței cu obiectele care sunt observabile (ontologie); c) o „autoînțelegere a activității științifice în care știința socială este independentă de realitatea pe care o descrie” (vezi Dylan Riley (2007), „The Paradox of Positivism”, în Social Science History 31:1 (Spring).
[8] Philip Booth (ed., 2006b), „Were 364 Economist All Wrong?”, The Institute of Economic Affairs. Autorii textelor prezentate în cartea menționată sunt profesori sau practicieni cu experiență în guvern, banca centrală sau alte instituții, inclusiv dintre semnatarii scrisorii și dintre cei foarte puțini care au susținut politicile guvenului Thatcher, între care și Patrick Mindford.
[9] Philip Booth (2006a).
[10] Subliniez cuvântul „ordine”, pentru a elimina din start confuzia pe care o văd chiar și la oameni cu o bună judecată, și anume aceea că adjectivul „spontan” poate să însemne, în societate, haos și lipsă de predictibilitate. Dimpotrivă, ordinea spontană înseamnă predictibilitatea comportamentelor individuale unele față de altele în timp ce lasă loc libertății de a avea inițiative. Și într-o societate dictatorială sau într-o societate democratică dar cu un stat supradimensionat, comportamentele individuale sunt predictibile, dar libertatea pentru inițiativa privată este aproape inexistentă sau, respectiv, foarte mult limitată.
[11] Vezi trăsăturile pozitivismului metodologic și sursa pentru aceste trăsături în nota de subsol 7.
[12] Pentru mai multe datalii privind sensul în care utilizez acest termen vezi articolul „Sistemul, anti-sistemul, ideologizarea tradiției și alegerile din România”, pe luciancroitoru.ro.
[13] Aici doresc să precizez, din nou, că nu exită o libertate „prea mare” a piețelor, ci există o libertate definită de regulile de bună conduită descoperite cultural, care asigură ceea ce Hayek a numit „disciplina libertății”. În acest sens, nu există piețe nereglementate.
