Guvernele occidentale, inclusiv al României, vor sparge multe oale până vor învăța din nou că statul are ce să reglementeze în economie, dar e bine să o facă cumpătat, circumspect și doar dacă este necesar. În absența moderației, apetitul intervenționist se va termina cu un deranj semnificativ.
Statul a revenit zgomotos în economie, nu că ar fi părăsit-o cu adevărat vreodată. Pandemia, războiul și marea criză financiară, toate evenimente care au crescut starea de anxietate, sunt fundalul acestei reveniri, dar nu singurele motive. Tensiunile și problemele din sistemul global au făcut ca tot mai multe voci să ceară ”politici industriale”, ba unii sunt chiar inspirați și bucuroși să copieze din modelul chinez și autoritar de economie controlată de stat cu accente de capitalism. Unii își doreau demult o întoarcere înainte de 1970 pentru a corecta ceea ce ei consideră că sunt excesele globalizării și capitalismului ”necontrolat”, fie că vorbim de inegalități sociale (reale sau nu, justificate sau nu), încălzirea globală sau imigrație excesivă.
Cât de corect este diagnosticul și cât de potrivit leacul nu poate face obiectul unei simple opinii de presă. Punctez însă câteva probleme ale acestei reveniri și de ce sunt convins că va avea rezultate diferite decât cele pe care și le imaginează arhitecții ei.
Recomandări Video
Articolul continuă mai jos
- Plafonările de preț și marjă vor dezechilibra multe piețe. Prețul și profitul sunt și niște semnale. Ce semnalizează? Că un bun a devenit mai rar și n-ar fi rău să consumăm mai puțin. Sau să investim în producția respectivului produs fiindcă se pot face bani frumoși acolo și, în timp, asta duce și la reducerea prețurilor. Care prețuri pot semnala alteori un monopol care ar trebui investigat sau schimbarea unor preferințe ale consumatorilor cu mult înainte ca sociologia să vină din urmă. Prețurile sunt esențiale pentru deciziile de investiții și indispensabile dacă vrem să decarbonizăm economia. Statul poate influența prețurile și marjele atât în sus, cât și în jos prin politici fiscale sau sociale. Plafonarea este cea mai proastă dintre toate variantele și o văd din ce în ce mai des: la energie, la alimente, la produse financiare.
- Naționalismul economic ne va aduce produse mai scumpe sau mai proaste. Sau ambele. Există motive întemeiate pentru care ne specializăm economic la nivel de bătătură proprie sau internațional. Niciunii nu putem produce eficient toate lucrurile de care avem nevoie, niciun om și nicio țară. Este de dorit un grad de reziliență față de state care nu ne sunt tocmai prietene, dar grijă mare la un paradox al securității valabil: securitatea (sau reziliența) maximă este imposibil de scumpă și duce la ruinarea celei sau celui care se dorea protejat în primul rând.
- “Politici industriale” sună bine în teorie dacă cei care trebuie să le facă în practică sunt în stare de așa ceva. Sau dacă sunt capabili să se coordoneze cu alți planificatori din alte țări. Când comerțul internațional este liber, țările se specializează. Când toată lumea are politici industriale, ce facem când ele se bat cap în cap? Chiar credem că putem cu toții să producem microcipuri? “Direcție industrială” ar suna mai bine, nu zice nimeni să nu avem planuri și obiective.
- Crearea unor campioni naționali în anumite industrii, deținuți de stat sau puternic influențabili de către acesta, se transformă cu repeziciune în risipă și servicii îndoielnice cu un sistem politic și administrativ corupt și netransparent. Măcar în cazul companiilor private există un prag al ineficienței sub care consumatorii îți întorc spatele și dai faliment.
Putem discuta și agrea cât și cum poate interveni statul în economie urmărind obiective de natură politică și socială. Nu sunt printre cei care cred că piața le poate așeza pe toate, dar, în general, reușește să o facă mai bine decât orice comitet, chiar dacă la distanță considerabilă de ceea ce am considera ideal. O economie liberă poate tolera un grad limitat de intervenționism pentru un număr limitat de obiective neeconomice fără să își piardă echilibrele și competitivitatea. Atenție însă la cuvântul limitat și cât de repede îl extind politicienii politicienii cărora dacă le pui în mână un ciocan vor vedea numai cuie!
Pentru țările mici și medii din această parte a lumii, fiindcă trebuie să fim conștienți de istoria, cultura și caracterul nostru, pariul care a dat rezultatele cele mai bune a fost cel al unor economii libere, deschise și fără intervenționism lipsit de cumpătare. Ar fi bine ca politicienii noștri să înțeleagă sau să reușim să le explicăm că apetitul lor pentru a lovi fiecare cui din economie cu cel mai mare ciocan pe care-l au trebuie să rămână limitat. Au cam prins gustul și o să se lase cu multe cucuie.
Radu Burnete este directorul executiv al Confederaţiei Patronale Concordia.
Opiniile exprimate în această rubrică nu reprezintă neapărat poziția redacției.