Sursa Foto: Arhiva Personală
Deficitele bugetare, asemenea kilogramelor în plus, apar ușor și dispar greu. România, țară altminteri cu pretenţii de eleganţă, dar fiscalmente flască, a reușit performanța rară de a deveni, în 2024, singurul stat din Uniunea Europeană aflat sub procedura de deficit excesiv. Cu un dezechilibru bugetar deja enorm la 8,65% din PIB – doar pentru a se descoperi recent, prin diligenţele Comisie, că e de fapt un astronomic 9,3% din PIB – și un deficit de cont curent de 8,3%, guvernul de la București oferă un studiu de caz despre cum să consumi mai mult decât produci, să promiți mai mult decât livrezi și să ignori cu seninătate avertismentele experților, pieței și ale bunului-simț.
Tema asta nu putea lipsi, fireşte, din campania electorală în curs, şi mă uit siderat cum se ciomăgesc cu ea chiar unii care au contribuit masiv la apariţia problemei. Impresia mea e că accentele nu sunt puse deloc corect iar responsabilităţile nu sunt clar atribuite, ca şi când deficitele bugetare sunt un fenomen natural care “se produce”, iar nu o consecinţă a deciziilor unor oameni în carne şi oase. Aici s-a ajuns dacă în ţara asta am practicat mereu filozofia “hai să nu ne mai uităm în trecut, să dăm vina pe greaua moştenire, ci să privim spre viitor”, o oficializare a eliminării răspunderii democratice pentru prostii comise pro-activ.
Pentru a înțelege cum am căzut în actuala groapă fiscală, trebuie să ne întoarcem la anul de grație 2015, când premierul Victor Ponta și ministrul său de Finanțe, Darius Vâlcov – între timp, colecţionar de artă plastică condamnat penal – au decis că disciplina bugetară e supraevaluată, o chestie de “contabili cu mânecuţe”. Se apropia campania electorală din 2016 iar Ponta şi PSD pregăteau terenul pentru o alegere triumfală (că el n-a mai ajuns acolo, a fost doar din cauza tragediei de la Colectiv). Codul Fiscal a fost aşadar reformat cu viteza și ușurința cu care se tipărește o promisiune electorală: TVA-ul la alimente a fost redus la 9%, urmând ca în 2016 cota generală de TVA să coboare de la 24% la 20%, apoi la 19% în 2017. Impozitul pe dividende a fost redus la 5%, iar accizele au fost ajustate cu o generozitate remarcabilă – pentru consumatori, nu pentru buget.
Urmărește mai jos producțiile video ale Economedia:
- articolul continuă mai jos -
Rezultatul? Veniturile fiscale s-au prăbușit în anii care au urmat, deşi aceea a fost o perioadă bună, de creştere economică în toată regiunea noastră. România a abandonat, cu un zâmbet larg, traiectoria de consolidare bugetară impusă de FMI și UE în perioada 2010–2014, prin pachetul de stabilizare, şi. În timp ce alte economii est-europene – Polonia, Cehia, chiar Bulgaria – consolidau creșterea prin investiții și exporturi, România se întorcea cu entuziasm la creșterea economică bazată pe consum, stimulată de salarii publice mărite și taxe reduse. Era, cum s-a spus atunci, începutul unei ere “wage-led growth”, noţiune de păguboasă promovată de un profesor ASE permanentizat în funcţia de consilier al premierilor PSD, un model de dezvoltare care sună bine în teorie, dar care, în practică, seamănă suspect de mult cu o schemă piramidală, după cum constatăm azi.
Această strategie, moștenită apoi în epoca Dragnea, a fost menținută și chiar amplificată de guvernele PSD care au urmat. Între 2016 și 2019 salariile din sectorul public au crescut cu 60%, iar pensiile cu 45%. Bugetul a devenit, mai degrabă, un instrument de PR decât un document de planificare responsabilă. Când economia duduia, nu s-a pus nimic deoparte. Când au venit crizele – pandemia, războiul din Ucraina – România avea deja buzunarele goale.
Apărătorii acestor politici invocă adesea ideea “creșterii prin echitate” sau “repararea nedreptăților istorice”. Poate. Dar cum se împacă această viziune cu realitatea că România colectează doar 27–28% din PIB în venituri fiscale, cu mult sub media europeană? Sau că, în loc să crească baza de impozitare, guverne succesive au preferat să ciuruiască Codul Fiscal cu scutiri, exceptări și tratamente preferențiale, adesea acordate pe criterii obscure?
Într-o lume în care stabilitatea economică a ajuns să fie un atu strategic, România a fost lăsată complet descoperită la acest capitol de suita de lideri Ponta-Dragnea-Ciolacu, între care s-a intercalat premierul Orban. În loc să-și reformeze sistemul fiscal, preferă să tragă de timp și să se bazeze pe mila investitorilor internaționali, care, deocamdată, sunt dispuși să cumpere titluri de stat românești – pentru dobânzi tot mai mari, desigur. Dar în vremuri tulburi, capitalul nu are mare reputaţie de loialitate. Când se va întoarce roata, nota de plată va fi achitată nu de artizanii deficitului înşiraţi mai sus, ci de contribuabilul care azi se bucură de TVA redus la ceva alimente și haine, dar mâine va plăti dobânzi și impozite mai mari.
Spre deosebire de tragedii, care se desfășoară inevitabil, declinul bugetar al României a fost o alegere. O alegere repetată, justificată cu ipocrizie și aplicată cu rigoarea unei lozinci electorale. Iar culmea cinismului este că o parte din personajele care ne-au adus aici concurează în alegerile actuale, plâng cu lacrimi de crocodil dezastrul ca şi când nu ei personal l-ar fi provocat şi pretind să vină tot ei cu soluţii. Dacă ar fi să căutăm vinovați, nu trebuie să privim mai departe de triada Ponta-Dragnea-Ciolacu, fiecare cu contribuţii majore la prăpădirea populistă a visteriei ţării în timpuri favorabile, când alţii puneau deoparte bani pentru zile negre.
