„It’s the economy stupid!” este o expresie notorie cu caracter de „icoană” în rândurile politologilor și strategilor electorali din Statele Unite. Ea îi este atribuită lui Jim Carville, unul din artizanii victoriei lui Bill Clinton în fața președintelui în funcție George H.W. Bush (Bush Sr.), în alegerile prezidențiale americane din 1992, ideea fiind că succesul electoral depinde de mersul economiei sau de politicile economice ale unui candidat.
De la Carville mai vine însă o povestioară și mai fascinantă, din 1994, când deși nu avea o funcție oficială la Casa Albă, el era un fel de consultant informal al lui Clinton, deci avea acces la conversații “fierbinți” din interior. Pe atunci America se confrunta cu un puseu de creștere economică inflaționist, în răspuns la care banca centrală, Federal Reserve (Fed), a majorat dobânzile de la 3% în februarie 1994 la 6% la începutul anului 1995.
Natural, asta s-a răsfrânt asupra administrației Clinton, în condițiile în care dobânzile suverane pe 10 ani din Statele Unite, costul de finanțare pentru întreaga economie, au crescut până în noiembrie 1994 la un nivel de neimaginat în zilele noastre, 8%. Dobânzile nu mai fuseseră la 8% din 1991, când America era într-o recesiune care l-a și făcut pe Clinton președinte.
Pe acest fond, în 1994, Carville a spus că, “dacă ar exista reîncarnare, nu ar dori să se întoarcă pe pământ drept Papă sau un jucător faimos de baseball”, ci că ar vrea să se întoarcă reîncarnat în piaţa obligaţiunilor, “pentru că poţi intimida pe oricine”. O afirmație ciudată, dar care reflectă perfect puterea uriașă pe care piețele de obligațiuni o aveau pe vremea aceea asupra politicilor fiscale ale guvernelor.
În zilele noastre, când băncile centrale mai au puțin si devin doar simpli agenți de gestionare a finanțării Guvernelor, este evident că piețele de obligațiuni au o putere mai mică, cu o funcție mai degrabă reactivă, iar asta este și o urmare a crizei financiare din 2008. În plus, cei care pariază pe creșterea dobânzilor suverane, astăzi, o fac pentru că vor mai degrabă să câștige bani din piețe, nu pentru că vor să facă un exercițiu de disciplinare a guvernelor.
Doar așa-numitele țări/piețe emergente se mai confruntă din când în când cu astfel de crize, excepția recentă fiind Marea Britanie și guvernul conservator al lui Lizz Truss din perioada septembrie-octombrie 2022, când guvernul Truss a anunțat o serie de măsuri de stimulare economică și tăieri de taxe care urmau să fie finanțate exclusiv din împrumuturi. Panica din piața de obligațiuni (care nu a fost aplanată din fașă de Banca Angliei, ci chiar accentuată) a dus la o criză bugetară și la pierderea încrederii piețelor au împins elita politică din Partidul Conservator britanic către retragerea sprijinului pentru mandatul lui Truss.
Surpriza vine însă de la JD Vance, moștenitorul MAGA și în același timp “alesul” lui Donald Trump pentru funcția de vicepreședinte al SUA. Într-un interviu cu Tucker Carlson din 19 septembrie, Vance face in extenso referire la o eventuală luptă pe care va trebui să o dea o administrație Trump 2.0 cu piața de obligațiuni americană, în condițiile în care America pare pasageră într-un tren personal cu destinația “criză bugetară”. O asemenea criză de finanțare (care ar fi cuplată cu creșterea dobânzilor suverane) nu s-a întâmplat niciodată în America, însă ea ar putea avea loc în acest deceniu dacă inflația reaccelerează și Fed, banca centrală americană, pierde încrederea și implicit controlul piețelor financiare.
“Sunt foarte încrezător că Trump va fi ales președinte. Cred că lupta reală va fi când va fi președinte și va încerca să facă anumite lucruri și vor încerca să îl tragă în jos într-un mod semnificativ, iar aici va fi bătălia reală. Va arăta în felul următor: îmi fac cu adevărat îngrijorări că imediat ce vom începe să facem orice pe frontul deportărilor – avem 25 de milioane de imigranți ilegali (pe teritoriul SUA), este cea mai mare amenințare la adresa țării. Când o să încerci să îi dai afară o să ai o reacție din partea mass-mediei și a companiilor cum nu s-a mai văzut. Vor titra că a venit fascismul în America, deși noi spunem doar că dacă ai venit ilegal trebuie să pleci acasă”, a spus JD Vance în interviul acordat lui Tucker Carlson.
Vance a continuat: “Al doilea lucru care mă îngrijorează este piața de obligațiuni. Țara este puternic îndatorată (…) și avem 1,6-2 trilioane de dolari, în fiecare an, care se adaugă la datoria publică. Singurul lucru care face datoria asta sustenabilă este faptul că dobânzile sunt încă relativ scăzute, sunt 4-4,5%. Dacă se duc la 8% și tu cheltui mult mai mult în contul serviciului datoriei publice decât pe bunuri și servicii și investiții în infrastructură pentru țara ta poți să ajungi într-o spirală periculoasă care să distrugă finanțele țării. Nu s-a întâmplat asta niciodată în cei peste 200 de ani de republică americană. Nu am avut niciodată o spirală adevărată a datoriei (criză a datoriei – n.r.). Deci mă îngrijorează cu adevărat dacă piața de obligațiuni, investitorii internaționali, cei care se îmbogățesc pe seama globalizării, cei care s-au îmbogățit din mutarea bazei noastre industriale în China, cei care s-au îmbogățit de pe urma războaielor și așa mai departe – vor încerca să lovească administrația Trump prin majorarea dobânzilor. Mă gândesc mult și chiar vorbesc cu președintele (Trump) foarte des despre asta: pe cine alegem ca Secretar al Trezoreriei. Este alegerea președintelui, dar ideea este că trebuie să găsim pe cineva care să ne asigure că putem administra țara printr-o perioadă adevărată de criză (bugetară) și prin care să punem înapoi pe șine finanțele țării. (…) Asta este o modalitate prin care ar putea să-l tragă în jos pe Trump. (…) Cred că cel mai semnificativ mod în care ar putea să lovească administrația este să ne crească dobânzile. S-a văzut și cu Lizz Truss în Marea Britanie. (…) A venit, a avut un plan, Banca Angliei a făcut și ea multe greșeli, dar dobânzile au explodat și i-au dat jos guvernul în doar câteva zile. Sigur, nu avem același stil de guvernare, dar ar fi devastator pentru președinte dacă ai avea această spirală a morții din piața de obligațiuni. Va fi un lucru cu care va trebui să ne luptăm dacă câștigăm și cred că vom câștiga”.
- Economedia a mai scris, cu ocazia primei dezbateri prezidențiale din ciclul electoral actual din SUA (Trump vs. Biden), că America se îndreaptă cu pași mici către o criză bugetară. Deși Biden a fost înlocuit cu Kamala Harris în cursa pentru Casa Albă, ambele partide americane dau dovadă de o imensă responsabilitate fiscală. Post-Covid, America funcționează cu deficite bugetare anuale istorice în afara unei crize, de 1,5-2 trilioane de dolari și se confruntă cu o datorie de 35 de trilioane de dolari, care aduce cu sine cheltuieli cu dobânzile de 1 trilion de dolari, la cheltuieli bugetare totale în 2024 de 6,5 trilioane de dolari, față de 4,5 trilioane de dolari în 2019.
În prezent, niciunul din partidele americane nu ia în calcul o revenire la normal din punct de vedere fiscal. Trump mai face ocazional referire la eficientizarea cheltuielilor publice printr-o comisie specială eventual condusă de Elon Musk, însă asta doar ca mesaj pentru votanții conservatori din punct de vedere fiscal, care consideră deficitele imense drept problematice. În plus, Trump vrea să scadă taxele.
Stanley Druckenmiller, o legendă a investițiilor și omul de bază din fostul fond de investiții al lui George Soroș, pariază 15-20% din portofoliu pe creșterea dobânzilor SUA
În orice caz, în interviul respectiv, JD Vance face trimitere la așa-numiții “bond vigilantes”. În limba română ar veni un fel de “poliția pieței de obligațiuni”. Vorbim despre investitori care pariază pe scăderea prețurilor obligațiunilor, adică creșterea dobânzilor suverane (au relație inversă – când prețul obligațiunilor crește, dobânzile scad și vice-versa).
Unul dintre cei mai cunoscuți este Stanley Druckenmiller, o legendă în lumea investițiilor pentru randamentele generate de-a lungul anilor și cunoscut drept mâna dreaptă a lui George Soroș între anii 1988 și 2000, când i-a fost manager de portofoliu pentru așa-numitul fond speculative Quantum Fund, despre care se spune că “a spart Banca Angliei” în 1992.
Druckenmiller a declarat pe 1 octombrie, în cadrul Grant’s Annual Fall Conference, că “iresponsabilitatea fiscală, de ambele părți ale spectrului politic, este al orizont”. Druckenmiller a dezvăluit de asemenea că este “short” pe piața de obligațiuni și are poziții echivalente cu 15-20% din valoarea întregului său portofoliu. Să fii “short” pe piața de obligațiuni înseamnă să pariezi pe creșterea dobânzilor suverane.
Druckenmiller a adăugat că „lui George (Soroș) i-ar fi rușine cu mine” pentru că nu a luat o poziție și mai mare.
Druckenmiller e cunoscut pentru viziunile sale fiscale, el exprimându-și îngrijorarea cu privire la politicile fiscale iresponsabile ale administrațiilor americane și impactul acestora asupra economiei.
Un exemplu des folosit sunt estimările actuale ale Congressional Budget Office (CBO), organismul care elaborează bugetul federal și analizează tendințele bugetare, care arată că fără schimbări în politica fiscală și cea de cheltuieli, America va ajunge să aibă în 2040 cheltuieli sociale + cheltuieli cu dobânzile mai mari decât suma totală a taxelor colectate.
Pentru 2052, estimările CBO sunt că aceste cheltuieli combinate vor ajunge la un raport de 117% din taxe, cu un deficit bugetar de 11%. Asta cu dobânzi de 4% luate drept referință la calcul.
Doar că la un deficit de 11% și un asemenea raport al cheltuielilor, dobânzile vor fi mai mari din cauza primei de risc. Ceea ce face cumva de înțeles pariul lui Druckenmiller, mai ales când este cuplat cu intențiile și declarațiile candidaților prezidențiali din Statele Unite.
Deja sunt semne că piața de obligațiuni se pregătește să pună presiune pe Trump. Dar asta și datorită platformei sale economice, care sunt puternic inflaționiste
Trumponomics, agenda de măsuri economice a unei viitoare administrații Trump 2.0, reprezintă o însăilare de idei neortodoxe, contradictorii, ce ar putea acționa negativ asupra întregii economii globale. Multe din măsurile de pe lista lui Donald Trump sunt inflaționiste în natură și ar putea fi un veritabil elixir pentru stagflație (stagnare economică + inflație).
Lista de dorințe economice a lui Trump include:
- Tarife vamale suplimentare de 10% pe TOȚI partenerii comerciali ai Americii (inclusiv UE), plus noi tarife între 60-100% pe bunuri din China;
- Dobânzi mai mici, stabilite de banca centrală americană;
- Un dolar mai slab care să ajute exportatorii;
- Măsuri de stimulare fiscală, printre care reducerea taxării pe companii la 15% de la 21% și prelungirea pe 10 ani a unor scutiri de taxe cu un cost fiscal total de 4,6 trilioane de dolari;
- Inflație mai mică.
Niciuna din primele 4 propuneri nu este compatibilă cu a 5-a, care e mai degrabă un rezultat al ecuației economice, unde celalalte sunt variabilele. Mai mult, platforma economică a lui Trump este practic o listă de măsuri de stimulare a inflației.
În ceea ce privește contradicțiile, tarifele și stimularea fiscală a economiei ar majora de fapt dobânzile și ar împinge în sus valoarea dolarului. Mai ales dacă Republicanii lui Trump vor câștiga Congresul, iar președintele va primi mână liberă să facă tot ce dorește.
Statele Unite nu au însă instrumente directe prin care să reducă valoarea dolarului, oricât dorește Donald Trump să sprijine exportatorii americani, din motive politice sau din motive de câștig de grup sau de țară (reducerea deficitului comercial al SUA). În plus, Trump consideră tarifele vamale drept cel mai bun instrument de a readuce în America industria manufacturieră, “fugită” pe perioada globalizării către țările cu costuri mai mici de producție din Asia: “Pui tarifele și acum cu toții se întorc în Statele Unite să construiască. Și este atât de ușor”, a afirmat Trump, în cadrul unui interviu publicat în iulie de Bloomberg.
Pentru domnul Trump, “Trumponomics” înseamnă “dobânzi și taxe mici” și “stimulente pentru a aduce afacerile înapoi” în America.
Dobânzile mici ar putea să le obțină, într-un mediu stagflaționist, doar prin presiuni agresive asupra Fed – pe care Trump le-a mai aplicat în 2018.
Taxele și mai mici sunt și ele cumva în contradicție cu putința fiscală a Statelor Unite, care rulează în perioada populistă post-Covid cu deficite bugetare anuale record.
Desigur, Trump dorește să umple groapa bugetară cu bani din tarifele vamale pe care le va impune atât inamicilor cât și aliaților, care vor avea și ei de tras pentru a depăși măsurile de coerciție ale viitoarei administrații americane.
O asemenea politică ar pune capăt globalizării ultimilor 40-50 de ani, tendință a cărui mare beneficiar (la nivel de avuție mondială) a fost întocmai America.
Pe lângă măsurile menționate, Trump mai vrea să elimine anumite reglementări guvernamentale, să sprijine sectorul de petrol și gaze și să reducă imigrația. Trump consideră că doar restricții severe asupra imigrației pot sprijini creșterea salariilor și a ocupării cu forța de muncă, în special în rândurile minorităților.
Cât trebuie să crească taxele guvernul american pentru a continua în ritmul actual al cheltuielilor
Dacă un președinte american ar dori să rezolve problema deficitului dintr-un foc, fără să reducă cheltuielile guvernamentale, ar trebui să majoreze taxele cu 40% și să le mențină la nivelul respectiv. Sau să reducă cheltuielile cu 35% și, la fel, să le păstreze acolo. Problema este că ambele așa-numite soluții ar avea efecte negative asupra economiei și defapt ar duce la scăderea veniturilor bugetare.
Motivul pentru care Statele Unite își permit să se mențină pe traiectoria actuală, în ciuda lipsei unor reforme fiscale, este faptul că au drept de emisie pe dolar, moneda de rezervă internațională. Cu toate acestea, până și Trezoreria americană și-a dat seama că pune presiune pe piețe și a început să emită în special titluri pe termen scurt.
În prezent, guvernul american a ajuns să își acopere peste 70% din deficitul bugetar prin intermediul instrumentelor de datorie cu scadență scurtă (sub 1 an), care sunt mai lichide, nu blochează neapărat lichiditatea din piețe în instrumente pe termen lung și care nu lasă o piață vitală vulnerabilă la riscuri. Totul pentru ca administrația americană să se asigure că piețele merg strună până în alegeri, fără niciun fel de sughițuri. O politică în aparență responsabilă, dar în fapt iresponsabilă din moment ce deficitul crește la un nivel record doar din cauza anului electoral – în plus se stabilește și un precedent periculos.
Desigur, după alegerile din noiembrie, orice administrație va veni va fi forțată, în teorie, să mute înapoi emisiunile de datorie pe scadențele lungi. Acesta este un alt factor ce ar putea conduce la probleme pentru piețele de capital în 2025 și la majorarea semnificativă a dobânzilor, odată ce pariul lui Druckenmiller devine evident pentru restul participanților la piață.