La scurt timp după ce am „aniversat” un an de când virusul SARS-CoV-2 a fost declarat oficial cauza unei pandemii, aruncăm o privire asupra felului în care tehnologia a încercat să monitorizeze numărul de cazuri, prin așa-numitele aplicații de tracing.
Ideea aplicațiilor de tracing a venit natural, ca o soluție care poate fi implementată rapid și extinsă la scară globală tot la fel de rapid, ținând cont de faptul că numărul de telefoane mobile l-a depășit de ceva timp pe cel al persoanelor de pe Pământ. Faptul că o majoritate covârșitoare a persoanelor aflate în aglomerări urbane deține cel puțin un telefon mobil pe care îl utilizează zilnic reprezintă un alt factor care sugera crearea acestui tip de aplicație.
Ce ar face mai exact o aplicație de tracing? Ei bine, o simplă definiție a acestora ne va spune că rolul unei astfel de aplicații este de a monitoriza și evidenția persoanele infectate cu SARS-CoV-2, oamenii cu care aceștia intră în contact și aglomerările urbane pe care le frecventează. În acest mod, statul ar putea avea o privire de ansamblu asupra felului în care se răspândește virusul, care sunt cele mai afectate zone și ar putea localiza eventual motivele care conduc la o creștere a numărului de cazuri (petreceri ilegale, spre exemplu, sau evenimente precum cazul celebru de luna trecută, în care un manager de restaurant din București a împărțit burgeri gratis, lucru care a dus la crearea unei cozi de sute de persoane).
O astfel de aplicație ridică însă și anumite probleme de securitate. Identitatea utilizatorilor trebuie să rămână ascunsă, un lucru care pare oarecum contraproductiv fenomenului de monitorizare, însă este esențial pentru viața privată. De aceea, găsirea unui echilibru între aceste două elemente a reprezentat unul din principalele scopuri ale celor care au lucrat sau lucrează la crearea unor astfel de aplicații.
În Uniunea Europeană, startul a fost dat de Islanda, țară în care autoritățile au profitat de teritoriul și populația relativ reduse ale țării pentru a crea o aplicație încă din aprilie 2020. Rakning C-19, cum a fost numită, a fost mai întâi disponibilă în App Store, primind ulterior aprobarea și în Google Play. De atunci, o mulțime de alte state membre UE au creat și utilizează aplicații de tracing, de la Franța (TousAntiCovid), până la Ungaria (VirusRadar).
România așteaptă
În România, însă, folosirea unei astfel de aplicații a fost complet neglijată. Site-ul Comisiei Europene specifică faptul că „România are în vedere dezvoltarea unei aplicații de depistare a contacților”, însă, în realitate, autoritățile nu au mai oferit detalii despre aceasta de luni bune. De altfel, toate celelalte state UE au oferit indicații clare dacă vor introduce sau nu aplicații de tracing (Luxemburg, Bulgaria și Suedia clarificând că nu iau în considerare folosirea unei astfel de aplicații).
Deși de la începutul pandemiei au apărut anumite articole care sugerează că România se gândește serios la implementarea unei aplicații de tracing, realitatea este că statul nu a clarificat niciodată că își dorește acest lucru. Ba mai mult, ar exista deja o aplicație gata de utilizare, numită CovTrack, finalizată în septembrie 2020, pe care statul român a decis să nu o folosească.
„Așteptăm ca autoritățile să decidă cum vor să meargă mai departe cu implementarea. Noi am încercat să informăm, să fim cât mai transparenți în toate direcțiile. Așteptăm și noi un semn, să știm care este implicarea autorităților”, spunea, în noiembrie, pentru Radio Europa Liberă, Mugurel Bălan, unul dintre cercetătorii care au lucrat la dezvoltarea lui CovTrack. Ignorarea acestei aplicații este cu atât mai bizară cu cât statul a plătit aproximativ 165.000 de euro pentru dezvoltarea sa.
O aplicație similară, denumită First Contact, a fost creată de o echipă din Cluj, fiind inaugurată doar pe Google Play. Practic, o aplicație de tracing nu poate intra și în AppStore fără ca statul să gireze pentru aceasta, iar asta face ca toată munca românilor care încearcă să dezvolte astfel de aplicații să fie în van, atât timp cât statul nu ia decizia de a se implica.
Funcționează aplicațiile de tracing?
Dacă în 2020 statul român ar fi putut motiva lipsa sa de interes pentru o aplicație de tracing prin simplul fapt că succesul acestora nu a fost încă dovedit, în 2021 devine din ce în ce mai greu să suțină acest argument.
Un raport al Nature.com arată că aplicațiile de tracing integrate până acum în statele europene funcționează, deși ar beneficia de o integrare și suport mai bun din partea guvernelor locale.
Majoritatea aplicațiilor evaluate funcționează prin sistemul GAEN al Google și Apple (Google/ Apple Exposure Notification), care se folosește de un semnal Bluetooth pentru a detecta atunci când doi utilizatori ai unei aplicații sunt apropiați unul de altul – de obicei, atunci când se află la mai puțin de doi metri unul de altul, pentru mai mult de 15 minute. Utilizatorii sunt avertizați și notificați ulterior dacă cineva cu care au intrat în contact a fost testat pozitiv, pentru a intra în carantină sau a se testa, la rândul lor. Sistemul GAEN este preferat și pentru că nu le permite autorităților să obțină informații personale despre utilizatorii aplicației sau dispozitivele lor, adresând astfel și problemele de securitate.
Pe 9 februarie, o evaluare a cercetătorilor britanici cu privire la aplicația creată de NHS, sistemul de sănătate publică din UK, a arătat că aceasta s-a dovedit eficientă, trimițând în medie 4,4 notificări care le arătau utilizatorilor că au fost expuși la contact cu o altă persoană care are virusul SARS-CoV-2. Este o cifră de două ori mai mare decât cea înregistrată prin anchetele epidemiologice realizate manual.
Un studiu similar efectuat pe aplicația Radar Covid din Spania a avut același rezultat, cu un număr al contacților descoperiți prin intermediul aplicației dublu față de cel înregistrat prin intermediul anchetelor epidemiologice. În Elveția, utilizarea aplicației SwissCovid a făcut ca numărul persoanelor plasate în carantină să crească cu 5 procente.
Integrarea defectuoasă
Problemele pe care le au aceste aplicații de tracing însă stau în integrare, conform experților. În Elveția de exemplu, utilizatorii SwissCovid care sunt testați pozitiv primesc un cod de la autoritățile sanitare locale pe care trebuie să îl introducă în aplicație pentru a-i alerta pe cei cu care au intrat în contact. Asta face ca sistemul să fie mai degrabă manual decât automat, iar în perioadele în care apar mulți pacienți generarea codurilor poate dura prea mult.
O situație similară se petrece și în Spania, unde aplicația este folosită doar în anumite zone ale țării, ceea ce îi conferă o anumită redundanță.
Un lucru pare să fie așadar destul de cert: aplicațiile de tracing sunt utile, chiar și în forma relativ „incompletă” pe care o au acum. Utilizarea lor la scară largă pare să fie greu de evitat, și dacă sunt ajutate de un sistem de securitate competent, care să asigure anonimitatea utilizatorilor, ele ar putea constitui o bază de pornire pentru sistemele de sănătate din întreaga lume. Pandemia de COVID-19 va ajunge la un sfârșit, însă pe scheletul unei aplicații de tracing pentru virusul SARS-CoV-2 pot fi realizate noi aplicații, care să ne ajute în combaterea unor amenințări viitoare. (Foto: Apple)