Sursa foto: Pexels
O mână de afaceri de familie s-au remarcat în România după căderea comunismului, iar topul rămâne dominat de clasa de afaceri post-sovietică inițială și de cei care au crescut în contextul anilor 2000, când veniturile au început să conveargă cu cele din Europa de Vest, arată raportul „Mari familii de afaceri din piețele emergente: modele și oportunități pentru businessul de familie românesc în vremuri de criză”, realizat de Smartlink.
La începutul anilor 1990, România s-a confruntat cu una dintre cele mai proaste tranziții de la comunism, din punct de vedere economic cantitativ, cu scăderi de două cifre ale PIB-ului și perturbări semnificative. Deși situația s-a ameliorat într-o oarecare măsură pe parcursul deceniului, în ciuda tulburărilor sociale semnificative, PIB-ul pe cap de locuitor a rămas atât aproape stagnant, cât și mult sub media europeană. În această perioadă, au fost create și cele mai importante averi, adesea rapid și bazate mai puțin pe expertiză și mai mult pe accesul la un capital limitat, pe conexiuni politice care să le furnizeze și, în a doua jumătate a anului, pe practici de marketing extinse în ceea ce a rămas o „terra incognita” a produselor de consum. Ulterior, pe măsură ce s-a discutat despre aderarea la NATO și la UE, PIB-ul pe cap de locuitor a început să crească, iar economia a devenit semnificativ mai formalizată.
Potrivit raportului, în era post-sovietică, în România, companiile locale au fost concentrate în continuare pe piața internă, iar întreprinderile familiale care au devenit proeminente în anii 1990 au rămas adesea în preajmă sau pur și simplu au fost vândute unor companii străine care căutau distribuitori locali.
Rezultatul a fost că niciuna dintre ele nu s-a dezvoltat în direcția competitivității la export, devenind destul de blocată pe o piață încă în creștere, dar în cele din urmă limitată. În acest set, majoritatea familiilor de afaceri de top urmează același tipar, acela de a fi devenit foarte bune în satisfacerea nevoilor interne, dar de a avea un punct de sprijin redus în afara economiilor lor respective, conform raportului.
În lipsa unei strategii naționale de dezvoltare, cele mai multe lucruri au curs pur și simplu spre punctul de minimă rezistență. În acest caz, acesta a fost cererea internă, adesea de bunuri importate, și economia serviciilor. Într-o anumită măsură, aceasta a oferit o cale de creștere, dar a lăsat, de asemenea, aproape jumătate din populație într-o stare de subdezvoltare profundă, adesea legată de un sector agricol care nu oferea locuri de muncă bine plătite sau care nu oferea deloc locuri de muncă. Acest lucru a dus la o rată de 36% din populație care poate fi considerată fie săracă, fie expusă riscului de sărăcie, doar 65% din populație având acces la sistemul bancar pentru început. Costul social al acestei alegeri pasive a fost enorm.
Acest lucru, la rândul său, a dus la efecte cicatrizante pe termen lung în economie, în special în ceea ce privește gradul în care populația rurală are acces la ceea ce poate fi considerat ca fiind educația minimă necesară pentru a face o tranziție către o economie modernă.
Pur și simplu, aproape jumătate dintre elevii români sunt considerați analfabeți funcțional, iar marea majoritate dintre aceștia se regăsesc în mediul rural. Această populație, aproape jumătate din viitoarea forță de muncă, are în cele din urmă puține de oferit pe viitoarele piețe ale muncii.
Acest lucru, la rândul său, limitează gradul în care companiile actuale au acces la talentele necesare pentru a deveni efectiv competitive la export. Rezultatul a fost o economie – și un set de întreprinderi familiale la vârful acesteia – care reflectă acești parametri: construcții și mobilă, reflectând cantitatea imensă de bani care revine și intră în sectorul imobiliar din activități uneori discutabile, bunuri de uz casnic și utilități de bază, cum ar fi telecomunicațiile – pe lângă recolta inițială de întreprinderi dezvoltate în anii 1990.
Economia românească poate fi marcată de calea de dezindustrializare urmată, cu un accent puternic pe o economie bazată pe consum, creșterea sectorului serviciilor și un accent politic pe integrarea în structurile politice occidentale. Acest lucru se reflectă într-un set de rezultate foarte divergente între mediul rural și cel urban, una dintre cele mai mari rate de emigrare în raport cu mărimea populației și o economie orientată spre consumul intern, cu puține exporturi, dar și una dintre cele mai mari rate de proprietate asupra locuințelor din lume, ca moștenire a comunismului.
Clasa de afaceri din România, în special eșaloanele sale superioare, reflectă acest lucru. Vârful rămâne dominat de clasa de afaceri post-sovietică inițială, care supraveghează adesea modele de afaceri conglomerate în mai multe sectoare și se finanțează în principal prin capital de împrumut, precum și prin capital intern. În termeni sectoriali, se poate face o diferență între cei care au făcut avere în contextul imediat postcomunist și cei care au crescut în contextul anilor 2000, când veniturile au început să conveargă cu cele din Europa de Vest. Primul set este dominat de familia (Ion) Țiriac, cu un imperiu financiar tentacular în valoare de peste 1,5 miliarde de euro, de familia (Ioan) Niculae, cu un imperiu eterogen în valoare de aproape 700 de milioane de euro și de familia (Grupa) Stoica, care conduce în domeniul transporturilor industriale cu o avere de peste 500 de milioane de euro. Cel de-al doilea set poate fi văzut ca o consecință a parametrilor în creștere a condițiilor inițiale, și anume familia (Adrian şi Dragoş) Pavăl, care deține Dedeman, liderul pieței de renovare a locuințelor, și familia (Zoltan) Teszári, care a ajuns în prim plan oferind servicii de bandă largă și telecomunicații. Ca valori aberante, există două companii de software: familia (Daniel) Dines, care deține UiPath și este considerată cea mai bogată familie din România, alături de familia (Florin) Talpeș, care deține Bitdefender.
Raportul complet poate fi citit aici.