Sursa foto: Wikipedia
În Europa, „resălbăticirea” ajută la reintroducerea în natură a unor specii de animale cheie, inclusiv a zimbrilor, pe care vizitatorii îi pot urmări în pădurile și pajiștile din vestul României, scrie The New York Times, într-un amplu reportaj despre fenomenul de reintroducere a speciilor de animale sălbatice care au fost alungate sau exterminate.
„Nu a fost o situație în care mă așteptam să mă aflu vreodată: ghemuit pe o pajiște din România, la marginea unei păduri virgine, ascultând pașii zimbrii”, descrie autorul. Te întinzi și triunghiulezi zona în care știi că zimbrii au fost recent, ascultând vacarmul din pădure al insectelor, păsărilor și al florei mișcate de vânt, și încerci să prinzi urmele auditive ale celui mai mare animal terestru din Europa, care, până de curând, nu mai fusese văzut în aceste locuri de sute de ani.
„Am auzit ceva mișcându-se în spatele meu, foșnetul frunzișului căzut, întorcându-mă la timp pentru a vedea o străfulgerare a ceea ce știam de atunci că era cel mai probabil un cerb roșu”, mai spune autorul.
Recomandări Video
Articolul continuă mai jos
„Era a doua mea zi de urmărire a zimbrilor în Munții Țarcu din România, până acum fără să îi fi zărit. Dar știam de acum cum să le citesc mișcările dintr-o încâlceală de urme de copite. Știam unde să găsesc livezile abandonate pe care le preferă, lăsate libere atunci când fermierii locali nu au mai putut concura cu supermarketurile germane low-cost care au colonizat piața după ce România a aderat la Uniunea Europeană în 2007. Acum, livezile erau invadate de vegetație și revendicate – de urșii care ies noaptea să jefuiască pomii fructiferi și de zimbrii care le devorează crengile, lăsând urme umplute de ploaie pentru broaștele cu burtă galbenă și deschizând coridoare prin vegetația deasă pentru ca mistreții, bursucii și alte ierbivore mici să-și extindă terenul, să fie roditori și să se înmulțească”, mai spune acesta.
Jurnalistul The New York Times descrie că a fost martoră la un proces cunoscut sub numele de „rewilding”, o abordare progresistă a conservării care are ca scop refacerea ecosistemelor prin înlăturarea intervențiilor umane, cum ar fi barajele și digurile, în locuri care au fost depopulate și marginalizate din punct de vedere economic. Esențială pentru rewilding este reintroducerea „speciilor-cheie” precum lupii, vulturii și zimbrii, animale care au o influență extraordinară asupra habitatului lor, remodelând semnificativ peisajul și promovând biodiversitatea prin pășunat, răspândirea semințelor și controlul populației de prădători.
Crearea unei noi zone sălbatice
În ultimii nouă ani, peste 60 de zimbri au fost eliberați din captivitate în această parte a Carpaților Meridionali, numiți și Alpii Transilvaniei, un lanț muntos dens împădurit din sudul României care deține unele dintre cele mai mari concentrații de specii de animale și plante de pe continent. Carpații Meridionali sunt unul dintre cele nouă „peisaje de rewilding” gestionate de Rewilding Europe, o organizație nonprofit care a fost înființată în Olanda în 2011 de doi olandezi, un suedez și un scoțian. De atunci, conceptul a explodat în popularitate, inspirând organizații precum Rewilding Britain, Rewilding Scotland și Rewilding Australia, și a mutat atenția spre conservare.
În ciuda criticilor (mai ales după ce un prim experiment într-o rezervație olandeză numită Oostvaardersplassen s-a transformat într-un deșert de cadavre de animale), mișcarea de rewilding a avut, în general, un succes uriaș. Elanii, lupii, zimbrii și urșii sunt din nou în creștere în număr pe întreg continentul, îmbunătățind biodiversitatea și captarea de carbon. Anul trecut, Organizația Națiunilor Unite a recunoscut rewilding-ul ca fiind una dintre cele câteva metode recomandate pentru refacerea ecosistemelor.
„Cred că una dintre principalele surprize este cât de rezistentă este natura”, a declarat Liesbeth Bakker, primul profesor de rewilding din Europa, de la Universitatea Wageningen & Research din Olanda. „Auzim adesea povești despre cum biodiversitatea este în declin, despre cum speciile sunt amenințate cu dispariția”, a spus ea. „Dar vedeți că, de îndată ce oferiți suficient spațiu, natura revine aproape instantaneu”.
Elementul central al conceptului de rewilding este ideea că această „nouă sălbăticie”, așa cum este numită uneori, va crea, de asemenea, noi oportunități economice în zonele rurale depopulate. Acesta a fost impulsul care a stat la baza European Safari Company, o întreprindere de turism fondată în 2016 de Rewilding Europe, care colaborează cu ghizi și operatori turistici locali pentru a oferi experiențe de sălbăticie în zonele de rewilding, un procent din profituri fiind destinat conservării locale.
Călătorii pot merge în safari în Valea Marelui Côa din nordul Portugaliei, un peisaj cu defileuri de râuri, stânci și păduri de stejar unde reintroducerea cailor sălbatici a contribuit la reducerea incendiilor și la îmbunătățirea condițiilor pentru alte animale sălbatice, cum ar fi ibexul iberic pe cale de dispariție. Aceștia pot urmări urșii bruni marsicani în Apeninii Centrali din Italia, unde lupii, urșii și vulturii prosperă acum la doar o oră și jumătate de Roma. Sau pot face un safari de lux cu saună plutitoare în Laponia suedeză, unde turme imense de reni și elani traversează munți înzăpeziți, ghețari și păduri de taiga neîntrerupte.
Plecarea într-un safari european
În urmă cu cinci ani, ideea unui safari european ar fi putut să pară o încercare de nerefuzat, dar într-o lume zguduită de Covid și amenințată de schimbările climatice, perspectiva unei experiențe în sălbăticie cu un impact pozitiv asupra mediului într-o parte îndepărtată și frumoasă a lumii, care are nevoie de turism, are un farmec evident. „Cel puțin acesta a fost sentimentul meu, atunci când am pornit în septembrie împreună cu partenerul meu pentru un safari de urmărire a zimbrilor în Carpații Meridionali”, spune jurnalista.
„Deși am călătorit cu câteva luni înainte ca invazia rusă din Ucraina din februarie să trimită refugiații de război în România, zona de rewilding din Carpații Meridionali se află în vestul îndepărtat al țării, la peste 370 de mile de granița ucraineană. Un reprezentant al European Safari Company mi-a spus că, până acum, războiul ”nu a avut nicio influență” asupra operațiunilor de acolo.
Am călătorit cu trenul spre România de la casa noastră din Berlin, oprindu-mă peste noapte la Budapesta înainte de a continua spre Timișoara, un oraș vibrant din punct de vedere cultural din vestul Transilvaniei, cu o gară sovietică profund neplăcută. După ce l-am așteptat acolo mai bine de o oră pe șoferul nostru, care în cele din urmă a apărut fără să vorbească un cuvânt în engleză, făcând o pantomimă frenetică pentru ca noi să îl urmăm până la mașina sa parcată la o jumătate de kilometru distanță, am înțeles de ce agentul de la European Safari Company mă tot avertiza că, spre deosebire de alte destinații ale lor, această parte a României ”nu este încă foarte bine pusă la punct pentru turismul internațional”. Dar gara era o amintire îndepărtată în momentul în care am ajuns, două ore mai târziu, la o fermă veche de 100 de ani din satul de munte împădurit Sat Bătrân”, mai arată jurnalista.
Ea povestește că a fost așteptată în curtea cu iarbă de Matei Miculescu, un ghid local în vârstă de 30 de ani și pădurar de zimbri care o va însoți pentru tot restul călătoriei.
„Cu o voce blândă, cu părul negru strâns tuns și un fizic zvelt, Matei a crescut la o fermă dintr-un sat din apropiere. Părinții săi se întrețineau cândva din agricultură, dar, la fel ca aproape toată lumea din zonă, a explicat Matei, acum merg la muncă sezonieră și cultivă doar pentru subzistență, pentru a compensa prețul alimentelor. Matei locuiește cu soția sa, copilul lor mic și bunica sa. Tatăl său lucrează la calea ferată, iar mama sa își petrece cea mai mare parte a anului în Austria, îngrijind bătrânii”, mai arată reportajul.
A existat mult scepticism la nivel local atunci când programul de rewilding a ajuns aici pentru prima dată în 2014, a spus Matei. Dar opinia s-a schimbat odată ce proiectul de ecoturism a început câțiva ani mai târziu. „Am eliberat acești zimbri în sălbăticie, iar localnicii au acceptat ca ei să trăiască practic pe pământul lor, iar acum trebuie să le dăm ceva în schimb”, a spus Matei, explicând că fiecare aspect al călătoriei, de la mese la transport și până la familia care închiriază pensiunea, va fi gestionat de săteni.
Matei a plecat seara și, la scurt timp după aceea, a sosit un cuplu de vârstă mijlocie, scoțând din mașină farfurii ceramice învelite în folie de aluminiu.
„Ne-am așezat la o masă lungă de lemn din curte, în timp ce ei ne dezvăluiau o porție aburindă de carne la grătar, brânză locală, roșii în oțet și o specialitate locală delicioasă, asemănătoare cu supa de bile matzo. Înainte de a începe, au insistat să dăm shot-uri din coniacul lor de prune făcut în casă și apoi au așteptat cu nerăbdare să le semnalăm că ne place, o procedură deloc neplăcută care avea să se repete la aproape fiecare masă pe care o luam în mediul rural românesc”, mai arată jurnalista.
A doua zi dimineață devreme, Matei și un șofer i-au luat pe vizitatori cu o camionetă și au condus până la tabăra de bază, o fermă idilică de pe deal, presărată cu meri înfloriți și corturi de camping, unde aceștia au fost întâmpinați de aproximativ 100 de oi și de o mână de câini ciobănești entuziaști. „Ne-am lăsat bagajele în timp ce Matei discuta cu ciobanul și apoi ne-am îndreptat spre munți”, spune aceasta.
Pădurea s-a închis în jur, fagi și pini uriași, mulți dintre ei vechi de sute de ani. Carpații cuprind cea mai mare suprafață de pădure neîntreruptă de pe continent, precum și cele mai mari concentrații de urși bruni, lupi și lincși și mai mult de o treime din toate speciile de plante europene.
Timp de mii de ani, zimbrul european, o rudă apropiată a bizonului american, a cutreierat acești munți – parte a unui habitat care se întindea din sudul Franței până la râul Volga și Caucaz. Strămoșul său, bizonul de stepă, apare în picturile rupestre care datează de peste 35.000 de ani.
Pe măsură ce populațiile umane s-au extins și au tăiat pădurile, aria de răspândire a zimbrului s-a redus, iar până la începutul secolului a fost vânat până aproape de dispariție. Ultimul bizon european sălbatic a fost ucis de braconieri în Caucazul rusesc în 1927. Până atunci, au mai rămas mai puțin de 50 de exemplare, toate ținute în grădini zoologice. Proiectele menite să salveze zimbrii au început aproape imediat în Germania și Polonia, unde a avut loc prima reintroducere a zimbrului în pădurea Białowieża în 1952. Programele de reproducere și reintroducerea bizonilor au continuat până la sfârșitul secolului, iar până în 2010 existau peste 2.000 de bizoni în libertate în Europa.
Dar niciun bizon sălbatic nu mai fusese văzut în Carpații Meridionali de peste 200 de ani, atunci când a sosit inițiativa de rewilding, în 2014. „Erau considerați aproape ca niște creaturi mitice”, a spus Matei, care a lucrat ca ranger de bizoni de la începutul proiectului. Cu sprijinul Uniunii Europene și al Loteriei Codului Poștal Olandez, Rewilding Europe și World Wildlife Fund au început să trimită bizoni pentru a-i elibera din captivitate. La început, i-au cumpărat de la rezervații naturale și grădini zoologice, dar puțini bizoni din grădinile zoologice au supraviețuit.
„Stresul era prea mare pentru ei, de a găsi suficientă hrană, de a trăi cu turma”, a spus Matei. „Așa că am spus OK, nu vom mai lua bizoni de la grădinile zoologice, ci doar din rezervații mari”. După aceea, au avut mai mult succes, iar populația a crescut la peste 100 de exemplare, cu peste 38 de pui născuți în Carpații Meridionali.
„Suntem în vizită în plin sezon de împerechere”, a explicat Matei în șoaptă, în timp ce vizitatorii se îndreptau spre o trecătoare abruptă de munte. La fel ca elefanții și leii, bizonii sunt matriarhali, trăind în turme mari, în majoritate femei, conduse de o „femelă alfa”. Cântărind până la o tonă, masculii maturi trăiesc singuri sau în perechi, apropiindu-se de turmă doar în timpul sezonului de împerechere. Masculii se luptă apoi pentru dominație, ciocnindu-se cap în cap într-o confruntare brutală care se poate termina cu moartea. Doar învingătorul rămâne în turmă.
„L-am urmărit pe Matei prin pădurea densă și pajiștile de iarbă alpină, iasomie de stâncă, ciulin argintiu și floare de colț, în timp ce el a indicat modalitățile prin care bizonii reintroduși au avut un impact asupra mediului: crearea de coridoare prin subpădurea densă și consumul scoarței de pe copacii tineri, ceea ce permite formarea pajiștilor. Matei a arătat o ”baie de praf” în care bizonii s-au bălăcit în noroi, un proces care le curăță și le protejează blana și creează suprafețe pentru ca insectele și reptilele să facă plajă și să depună ouă”, mai arată jurnalista.
„Zimbrul fiind cel mai mare mamifer din Europa, bineînțeles că există un impact uriaș, mult mai mare decât putem vedea”, a spus Matei în timp ce broaștele cu burtă galbenă înotau în urmele de copite de bizon pline de apă de ploaie. „Vedem o mulțime de lucruri mici care se întâmplă, cum ar fi păsările care îi colectează blana și o pun în cuiburile lor, deoarece este mult mai bine izolată.”
Aceste excursii în natură reprezintă doar o mică parte din munca lui Matei, cea mai mare parte a acesteia constând în urmărirea bizonilor, prelevarea de probe pentru un proiect de ADN în colaborare cu o universitate germană, citirea datelor GPS și examinarea filmărilor de la camerele de luat vederi ascunse prin pădure. Dar cea mai importantă sarcină pare să fie inspectarea bălegarului lor.
Un vechi mod de viață
După-amiază, turiștii au traversat desculți un pârâu rece ca gheața și au urcat pe partea cealaltă a unei râpe, mergând pe jos până când au ajuns pe un vârf și au căutat bizoni pe masivul opus.
„Am văzut doar imense vârfuri verzi-albastre care se întindeau pe kilometri întregi, răsunând de sunetul ciobanului care striga la turma sa într-un cântec deranjat despre care Matei a confirmat că era presărat cu blasfemii”, mai arată jurnalista.
Pe vremuri erau mulți ciobani, a explicat el, dar acum există doar unul singur responsabil pentru oile tuturor familiilor din zonă – ceea ce face ca o muncă grea și singuratică să fie și mai grea și mai singuratică. „Ei sunt cei care nu au cu adevărat o familie”, a spus Matei. „Nu au mai rămas mulți ciobani”.
Peste tot există ruine ale vechiului mod de viață. Timp de nenumărate generații, oamenii din Carpații Meridionali au trăit din pământ – prin păstorit, vânătoare și agricultură. Dar acum vânatul mare fusese vânat până la penurie sau dispariție, iar globalizarea a făcut ca agricultura să devină de nesusținut. Rewilding-ul ar putea crea noi modalități de a trăi din pământ, speră Matei, care ajută la dezvoltarea unor planuri de extindere a turismului, de înființare a unei bucătării comunitare și a unui magazin de produse artizanale.
„Trebuie să le arătăm oamenilor că există un beneficiu”, a spus Matei, „pentru că, în viitor, localnicii vor fi cei care vor avea grijă de bizoni și de habitatul lor”.
Turiștii au coborât în tabăra de bază pentru cină, apoi au împărțit o sticlă de roșu local în jurul unui foc de tabără, în timp ce cerul se umplea de stele.
„Am decis să pornim înainte de zorii zilei următoare, o decizie pe care am regretat-o pe tot parcursul micului dejun înghețat în întunericul total. Abia în timp ce urcam pe munte, sub prima lumină albastră a dimineții, am început să prindem viață. Am urmat traseul din ziua precedentă, dar am mers mai departe, urmărind urmele de bizoni și alte urme până când am intrat într-o parte mai veche a pădurii. Lemnii foioși străvechi se înălțau deasupra capului, lăsând lumina soarelui să se strecoare până la solul pădurii, care era plin de vegetație și de copaci căzuți în descompunere luxuriantă. Aerul mirosea a mușchi, ceață și ciuperci. Nu existau trasee, iar noi trei ne-am împrăștiat, pierduți în propriile noastre lumi private”, mai povestește jurnalista.
Pe măsură ce pădurea se rarefia, Matei a început să gesticuleze sălbatic și să facă semn să fie liniște. „E turma!”, a strigat el, făcând semn spre un luminiș.
La nici 6 metri de vizitatori, o turmă de aproximativ 15 bizoni, zbârciți și magnifici, păștea pe tufișurile înalte de pe pajiște.
„Unul dintre ei – probabil alfa – ne-a văzut imediat. A rămas nemișcată, uitându-se direct la noi, în timp ce ceilalți, toți femele cu excepția unui vițel și a doi masculi tineri, continuau să pască. Ne-am ascuns acolo, în tufișuri, privindu-i, fascinați, pentru aproape o oră. În cele din urmă, alfa a strigat într-un muget adânc, iar turma s-a îndepărtat într-un nor de praf, înapoi în pădurea care era din nou a lor”, conchide jurnalista în reportaj.