Foto: Lucian Croitoru (InquamPhotos - George Călin)
Accentul pe reforme vizând reducerea cheltuielilor publice va fi mai mic, ajustarea deplasându-se mai mult spre unele măsuri de creștere a colectării, atât prin perfecționarea metodelor de colectare, cât și prin creșterea unor rate de impozitare, scrie consilierul guvernatorului BNR, Lucian Croitoru, pe blogul personal. Acesta spune că o creștere a impozitelor curente nu este văzută cu ochi buni de către public, guvernul preferă să mărească cheltuielile și să le finanțeze prin împrumuturi. Se știe că, chiar dacă nu unu la unu, împrumuturile crescute de astăzi se vor transforma în impozitele crescute de mâine.
„Nu există o necesitate ca ponderea veniturilor din impozite să crească pentru ca prosperitatea unei țări să crească scenariul în care revenim la un deficit de trei la sută din PIB în șapte ani ar fi de preferat. El ar trebui să fie centrat pe reforme care să ducă la reducerea unor cheltuieli administrative, la reducerea unor cheltuieli destinate obiectivelor iluzorii și la digitalizarea extinsă și eficientă a administrației publice”, precizează Lucian Croitoru.
Acesta transmite că dacă lăsăm la o parte criza generată de pandemia de Covid-19, actuala expansiune este cea mai îndelungată din istoria cunoscută, astfel că ne așteptăm ca și ea să se încheie curând. „Între timp, așa acum s-a mai întâmplat, o criză ar putea face cele două scenarii nerelevante și am ajunge din nou să acționăm nu conform unui program just centrat pe reforma cheltuielilor, ci pe măsuri de colectare rapidă a unor venituri de la sectorul privat, a căror iraționalitate și duritate să fie justificate, din nou, în numele urgenței”, mai transmite acesta.
Deficitul bugetar a atins de câțiva ani niveluri nesustenabile. Nu este prima dată, iar experiența ne arată că rareori ne-am angajat pe o pantă de reducere a deficitului înainte de a fi forțați de o criză sau de nevoia de a ne împrumuta de la creditori internaționali oficiali, cum ar fi FMI. Cu alte cuvinte, angajarea pe o astfel de pantă nu a fost de regulă o alegere deliberată a guvernelor, ci o adaptare inevitabilă la întreruperea aproape instantanee a unor finanțări private atunci când vreo criză internațională a dus la recesiune.
De obicei, câțiva economiști au reamintit că mărirea cheltuielilor publice mai rapidă decât a veniturilor bugetare în perioade de supraîncălzire a economiei nu este sănătoasă, dar avertismentul lor a fost învăluit într-o discuție acaparatoare și relativ limitată, referitoare la care dintre ratele de impozitare ar fi mai bine să fie crescute pentru a reduce deficitul. Astfel, ideea că nu este sănătos să promovăm politici fiscale nesustenabile (eventual prociclice) nu a ajuns să fie o lecție învățată.
Dovada că lecția nu a fost învățată este chiar expansiunea nesustenabilă a politicii fiscale din ultimii ani. În opinia mea, această lecție nu va fi învățată prea curând. Pot aduce câteva argumente pentru a susține afirmația mea, și toate au implicații referitoare la cum se va rezolva problema deficitului excesiv de data aceasta. Cele trei argumente, pe care le voi dezvolta imediat sunt următoarele: (i) concepția predominantă în România, ca și în multe alte țări occidentale, este aceea că aspectele nesatisfăcătoare din economie, inclusiv inegalitatea economică, sunt produse de piață și pot fi corectate prin creșterea redistribuirii; (ii) la această concepție este dificil de renunțat, chiar dacă cei mai mulți oameni susțin ordinea spontană a pieței; (iii) simpla existență a superstiției justiției sociale este suficientă pentru a declanșa o competiție politică referitoare la realizarea ei.
Referitor la redistribuire, trebuie făcută o distincție între obiective economic legitime și obiective iluzorii aleguvernului în general. Preluarea de venituri de către guvern este economic legitimă și necesară pentru îndeplinirea unor scopuri specifice lui ca organizație, cum sunt apărarea, securitatea și alte câteva activități pentru care nu există stimulente pentru a fi preluate de inițiativa privată. Totuși, unele obiective cum ar fi justiția socială sau orice alt obiectiv formulat ca scop al ordinii spontane numită „societate” (care prin natura ei este evolutiv-selectivă) nu pot fi realizate de nicio entitate participantă la ordinea spontană și, în consecință, nici de guvern. Din păcate, guvernele tind însă să acționeze și în afara ariei lor economic-legitime, încercând să impună și să atingă obiective pentru ordinea spontană. Concepția că guvernul poate produce justiție distributivă prin redistribuire este costisitoare și nu duce la rezultate. Dimpotrivă, încercările repetate de a realiza ceva irealizabil nu elimină dintre aspectele nesatisfăcătoare existente în societate, ci creează unele noi.
Acum revin la lecția referitoare la expansiunea nesustenabilă, de multe ori prociclică (nu și în ultimii 2-3 ani, dacă avem în vedere estimările curente ale gap-ului PIB), a politicii fiscale în România. Învățarea ei ar însemna ca politicienii să aleagă în mod deliberat să tempereze creșterea cheltuielilor bugetare în timpul perioadelor economice bune. Dar perioadele bune durează aproximativ 15-20 la sută din timp. Practic, politicienii, în ciclul lor electoral de patru ani, nu au timp și stimulente să se conformeze acestei necesități. Chiar dacă s-ar conforma, și politica nu ar fi prociciclică, cheltuielile tot ar fi crescute în numele justiției sociale, și ar fi finanțate prin creșterea impozitelor curente.
Iar odată ce regula că guvernul țintește la justiție socială este detectată de public, guvernul va trebui să crească cheltuielile, chiar și atunci când impozitele curente sunt relativ mari, prin creșterea datoriilor. Pentru că o creștere a impozitelor curente nu este văzută cu ochi buni de către public, guvernul preferă să mărească cheltuielile și să le finanțeze prin împrumuturi. Se știe că, chiar dacă nu unu la unu, împrumuturile crescute de astăzi se vor transforma în impozitele crescute de mâine.
Datele confirmă acest tip de comportament. În toate țările occidentale, cheltuielile publice au crescut mai repede decât PIB. La începutul secolului al XX-lea cheltuielile publice erau cel mult 5-15 la sută din PIB, dar în prezent, ele se situează la 35-55 la sută din PIB. În acest fel, în țările occidentale, atât ponderea veniturilor bugetare, cât și ponderea datoriilor publice în PIB au crescut la niveluri înalte. În unele țări dezvoltate, veniturile bugetare ajung la 50 la sută, iar datoriile ajung la 100-200 la sută sau chiar mai mult.