Înainte ca liderii mondiali să se reunească în Cornwall, miniștrii de finanțe au ajuns la un acord care ar putea însemna sfârșitul paradisurilor fiscale, scrie The Guardian.
În zilele noastre conferințele G7 au ajuns să fie mai degrabă spectacole extravagante. Scopul lor e să te faci văzut, iar de data aceasta l-am avut pe Boris Johnson în ținută completă de Henric al VIII-lea. A pus la cale petreceri pe plajă, a contractat vase de croazieră, a desțelenit copaci, a convocat familia regală și a organizat venerarea lui David Attenborough. Planeta a fost salvată, lumea purificată și sărăcimea vaccinată. Johnson a păpat 70 de milioane de lire sterline numai pentru securitatea unui eveniment de trei zile.
Dar, cel mai important, G7 nu suportă să aibă vreun scandal care ar putea umbri spectacolul. Johnson a reușit să-l neutralizeze pe președintele american Joe Biden în chestiunea protocolului privind Irlanda de Nord, expediindu-l cu dibăcie la un ceai cu Regina. Cu Emmanuel Macron al Franței nu i-a ieșit însă. Cu seninătatea-i caracteristică, a echivalat încălcarea protocolului cu o ipotetică interdicție a lui Macron de a se transporta cârnați de Toulouse la Paris.
Când Macron a obiectat cum că Franța e o singură țară, Johnson a explodat, spunând că și Regatul Unit e o singură țară și căzând astfel direct în capcană. Tocmai își petrecuse anul anterior de carantină lăudându-se cât de bine se înțelege el cu celelalte „trei țări” din Regat, dintre care una se află și dincolo de o mare. Între timp se chinuie să țină Scoția în Regat și a semnat un protocol pentru menținerea Irlandei de Nord în piața unică a UE. Iar Johnson a insistat dintotdeauna că Brexit înseamnă și părăsirea pieței unice. Ghem, set și meci pentru Macron.
Cel mai extraordinar aspect e că Johnson nu s-a lăudat cu ceea ce ar trebui să fie cea mai mare realizare a conferinței G7 de anul acesta. Ea a survenit la întrunirea preliminară a miniștrilor de finanțe, pe 5 iunie. Aceste reuniuni sunt de fapt originea reală a G7, în anii ’70, înainte ca întrunirea să fie deturnată de premieri și președinți vanitoși. Acordul prevede să se încerce impunerea unui impozit global de bază de 15% companiilor multinaționale „apatride”, fiind vizați în special giganții tehnologici cu acoperire mondială. Cancelarul [ministrul de finanțe – n.trad.] britanic Rishi Sunak a calificat pe bună dreptate acordul drept „seismic”.
Se estimează că aceste corporații și-au „parcat” prin paradisuri fiscale profituri totalizând vreo 6 trilioane de dolari. E posibil ca până la 240 de miliarde de dolari, reprezentând impozite neplătite, să se piardă anual de pe piețele financiare, iar asta pe lângă miliardele datorate de persoane fizice bogate. Acordul nu are nimic de-a face cu suveranitatea fiscală. Ar urma să fie un acord voluntar prin care chestiunea bogăției ar fi abordată echitabil. Cam 40% din veniturile fiscale astfel obținute ar putea ajunge la țări sărace.
Mai este încă foarte mult de muncă la identificarea lacunelor legislative și obținerea unor acorduri locale. Însă revista The Economist prezice începutul unui proces care ar putea duce într-un final la dispariția paradisurilor fiscale din Caraibe și alte regiuni – și chiar era și timpul. Este totodată și un pas înainte în direcția reglementării corporațiilor digitale, acum mai mari, mai intruzive, mai puternice și, în consecință, mai periculoase decât oricare altele din istorie.
În vremuri de perturbare globală țările tind să devină mai deschise la colaborare. După al doilea război mondial au apărut FMI, Planul Marshall și ONU. Crahul financiar din 2008 a dus la o explozie a cooperării în materie de creditare. Și chiar acum un Washington revigorat e pregătit pentru reformă. La reuniunea G7 din 2021 s-a pus în mișcare un proces, unul care ar putea însemna un pas enorm înainte pentru echitatea globală. E ciudat că nimeni n-a pomenit de el. Probabil pentru că nu i se putea alătura o poză cu Johnson. Sau poate pentru că potențialul lui rival, Sunak, l-a numit „seismic”?
Articol de Simon Jenkins
Traducere: Rador / Andrei Suba/asuba/cciulu