Bancherii centrali sunt văzuți în societate și la nivel public ca niște mari maeștri ai economiei, economiști care au înțeles știința economică în profunzimea ei și ca urmare au fost însărcinați cu managementul economiei, al masei monetare (cantitatea de monedă din economie) și al piețelor financiare.
Banca centrală americană, Federal Reserve (Fed), are angajați în cele 12 sedii regionale ale sale undeva la 500 de economiști, dintre care vreo 400 cu doctorate în economie. Cum se poate ca 400 de doctori în economie să nu întrevadă că pomparea a 15 trilioane de dolari, doar în economia SUA, în 2020-2021, ca răspuns la șocul economic provocat de pandemie, va produce inflație?
Misiunea băncilor centrale nu este desigur doar lupta cu inflația. La nivelul mandatului nescris pe foaie se află și curmarea/ameliorarea volatilității ciclului de afaceri. Practic lungirea perioadelor de creștere economică. De-abia ieșiți din criza multiplă Covid-19, costul acestei ieșiri a trebuit suportat prin inflație, pe care băncile centrale mari chiar au sprijinit-o, continuând să pompeze bani în piețele financiare până în debutul lui 2022 și numind șocul inflaționist inițial (cel de dinainte de războiul din Ucraina) drept tranzitoriu, în repetate rânduri.
Într-adevăr, șocurile de pe lanțurile de aprovizionare s-au atenuat în ultimii ani, iar cuplat cu majorarea dobânzilor s-a ajuns la o calmare ciclică a inflației. Problema este că inflația s-a strecurat ușor-ușor, peste tot în lume, în psihologia maselor și a firmelor, după 3 ani de inflație galopantă, dobânzi mari și stimuli fiscali masivi în care soluția aparentă la criza inflaționistă (inclusiv în România) a fost acceptarea ei de frica unei/unor noi recesiuni.
Desigur, și bancherii centrali sunt tot oameni failibili, care sunt forțați să se confrunte cu realitățile economice pe care ar trebui să le influențeze prin deciziile lor și să învețe din greșeli. Ce lucruri noi mai învață bancherii centrali, după 3 ani de inflație galopantă?
Să îl luăm ca prim exemplu pe Neel Kashkari, președintele Minneapolis Fed, una din cele 12 bănci regionale din Statele Unite care formează sistemul Federal Reserve. Săptămâna trecută, Kashkari a povestit că a învățat de la o doamnă, un fel de șef de sindicat cu care a vorbit recent, că inflația este mai nocivă decât recesiunea. Pentru că oamenilor de rând, cu putințe materiale modeste, nu le place să muncească mai mult ca înainte, dar să devină în același timp mai săraci.
De notat că, în prezent, 2 din 10 americani spun că condițiile economice actuale sunt „excelente” sau „bune”, iar aproape 4 din 10 spun că ele sunt „negative”.
„Iau parte la multe mese rotunde cu IMM-uri și grupuri care reprezintă factorul muncă și angajați. Iar unul din cele mai profunde comentarii pe care le-am auzit în ultimii câțiva ani a venit de la un grup de reprezentanți ai angajaților din regiunea mea (Minneapolis – n.r.), de la cineva care reprezintă angajați din zona de servicii, oameni cu salarii mai mici. Deci nu sunt angajați din fabrici auto, nu sunt sudori auto sau alte slujbe plătite bine. Sunt angajați din servicii, oameni care lucrează în hoteluri sau magazine alimentare. Mi-a spus că inflația este mai rea decât o recesiune. Ceva ce este contrar gândirii economice convenționale. Și i-am spus, nu înțeleg, cum poate inflația să fie mai rea decât o recesiune?. Într-o recesiune îți pierzi locul de muncă. Cu inflația, doar plătești prețuri mai mari, tot mai ai un loc de muncă. Mi-a răspuns că, pentru că membrii ei sunt obișnuiți cu recesiunile și știu ce să facă într-una – la nevoie apelează la prieteni și familie și trec prin recesiune. Dacă îmi pierd locul de muncă pot să mă bazez pe sora mea sau pe părinți sau pe prieteni și ei mă ajută să trec dincolo. Dar inflația mare ne afectează pe toți. Nu e nicio persoană pe care să mă pot baza, să mă ajute, pentru că toată lumea din rețeaua mea de cunoscuți trece prin același lucru prin care trec și eu. A fost un comentariu profund pentru mine și e cumva contrar gândirii economice convenționale. Ne-a făcut pe mine și economiștii noștri de la Minneapolis Fed să dezbatem puternic subiectul. Și dacă te uiți acum, economia este – în SUA – destul de puternică. Piața muncii este puternică. Inflația vine în jos. Dar mulți mulți oameni sunt foarte nefericiți cu privire la situația economică. Cred că este din cauza inflației mari cu care au avut de-a face”, a declarat Kashkari într-un interviu cu Financial Times publicat pe 3 iunie.
De amintit aici un citat din Ludwig von Mises, părintele neoliberalismului, din care mai citează uneori bancherii centrali: „Cel mai important lucru care trebuie reținut (despre inflație) este că inflația nu este un act dumnezeiesc, inflația nu este o catastrofă naturală sau o boală care vine ca ciuma. Inflația este o politică – o politică deliberată a celor care apelează la inflație pentru că o consideră să fie un rău mai mic decât șomajul”.
Fereastra de oportunitate pentru scăderea dobânzilor din partea Federal Reserve pare de altfel să se închidă, pe fondul inflației structurale necooperante și a apropierii alegerilor prezidențiale, din care fostul președinte Donald Trump pare că va ieși câștigător.
Cu posibilitatea din ce în ce mai mare a reîntoarcerii lui Donald Trump la Casa Albă, în contextul în care platforma sa și propunerile economice ale candidatului Trump sunt puternic inflaționiste (protecționism, tarife vamale și stimuli monetari și fiscali prin noi tăieri de taxe), reducerea ciclică a inflației de până acum va fi riscă să fie estompată din 2025 încolo și să reaccelereze. Cel mai mare risc într-un astfel de scenariu inflaționist este creșterea anticipațiilor inflaționiste cuplată cu creșterea majoră a ratelor de dobândă (peste 5-6 sau chiar 7%).
Madame Lagarde și unanimitatea neunanimă
Un alt exemplu este Christine Lagarde, șefa Băncii Centrale Europene (BCE). BCE tocmai a început joi să reducă dobânzile în condițiile în care inflația per total s-a atenuat în ultimul an și s-a apropiat de ținta de 2% a BCE.
În conferința sa de presă, purtând la gât un medalion inscripționat cu cuvintele „la conducere”, Lagarde a declarat că decizia de tăiere a celor 3 dobânzi ale BCE, cu 0,25%, „a fost luată în unanimitate, exceptând un singur guvernator” care a votat împotriva reducerii dobânzilor. Cel care a făcut notă discordantă a fost guvernatorul băncii Austriei, Robert Holzmann, care a afirmat ulterior printr-un purtător de cuvânt că cele mai recente date nu sprijină decizia BCE.
„Deciziile bazate pe date economice ar trebui să depindă de date economice”, a transmis Holzmann printr-un purtător de cuvânt, făcând referire la accelerarea recentă a inflației din zona euro..
Desigur, în lumea economiei financiare și al băncilor centrale, cuvinte precum „unanimitate”, „data-dependent” sau „la conducere” își pierd uneori sensul, mai ales când încerci să explici decizii de relaxare a politicii monetare la câteva zile de la reaccelerarea inflației: în data de 31 mai Eurostat a publicat datele privind dinamica inflației pe luna mai și cifrele au arătat o creștere a ratei anuale la 2,6% de la 2,4% în aprilie, în condițiile unei inflații pe servicii în accelerare de la 3,7% în aprilie la 4,1% în luna mai.
În plus, la ședința BCE a fost actualizată perspectiva inflației cu o rată la final de an mai mare (2,5%) ca cea anticipată anterior. Totodată, perspectiva BCE asupra inflației nu pare să includă creșterea surpriză din luna mai.
În ciuda datelor, BCE a decis să reducă dobânzile. Principala justificare menționată de Lagarde pentru decizia BCE a fost încrederea în prognoza sa, care arată în continuare o traiectorie descendentă pentru inflație. Aceleași prognoze despre care se spunea în septembrie 2023 că sunt „limitate” și trebuiesc recunoscute ca atare pentru a recâștiga încrederea în banca centrală.
Dobânzile suverane din zona euro ar putea să crească în continuare, în ciuda tăierilor BCE
În fapt, decizia este justificată de faptul că dobânzile au ajuns pozitive la nivel real, adică dobânzile sunt peste rata inflației și acționează practic ca o frână prea puternică asupra activității economice oricum slabe.
Dincolo de o posibilă nouă scădere în septembrie (dacă inflația cooperează) nu au fost date indicii clare despre prea multe scăderi de dobânzi. Mai mult, membrii Consiliului guvernatorilor BCE au încercat în ultimele zile să nege orice posibil angajament pentru reduceri suplimentare și să mențină abordarea „data-dependent”, adică dependentă de datele privind evoluțiile din economie.
Asta în condițiile în care angajamente de reducere rapidă a dobânzilor, comparativ cu Fed, ridică riscurile pentru o depreciere a monedei euro, care ar crește inflația în zona euro pe canalul importurilor.
Desigur, fără scăderi suplimentare de dobândă, decizia recentă a BCE ar părea cel puțin ciudată și ar fi relativ dificilă de explicat, mai ales dacă inflația nu cooperează în următoarele luni. Piețele europene încă anticipează două noi scăderi din partea BCE în acest an.
Ce au învățat bancherii de la BCE? Pe de o parte că pot scădea dobânzile și dacă inflația reaccelerează, iar pe de altă parte că banca centrală europeană poate într-adevăr să reducă dobânzile înaintea Fed.
Ce ar putea să învețe în perioada următoare? Că și dacă reduc dobânzile, ratele de dobândă din piețele financiare pot continua să crească din cauza interconectării piețelor financiare globale. Acest lucru s-a văzut deja vineri, după publicarea unor cifre în aparență pozitive în Statele Unite cu privire la evoluția pieței muncii, care au reîmpins rata de dobândă pe 10 ani din SUA aproape de 4,5%, după ce scăzuseră miercuri sub 4,3%.
Pentru Fed, cifrele privind piața muncii de vineri ar părea să elimine complet posibilitatea unei scăderi la ședința de politică monetară din iulie, mai ales în condițiile în care dobânzile suverane au crescut pe toate maturitățile.
Dobânzile suverane din Europa au fost trase puternic în sus vineri în condițiile în care piața futures de dobânzi din Statele Unite nu mai anticipează nici măcar o scădere din partea Fed în acest an.