VIDEO Cei care se întorc. Ana Horhat a studiat arhitectura grădinilor la Roma, a revenit în România și a ajuns să lucreze cu echipe care câștigă concursuri de proiecte publice: “A meritat extrem de mult să mă întorc. Nu cred că în Italia aș fi avut posibilitatea să ating performanțele pe care le-am atins aici”
Pe scurt
Ana Horhat s-a întors în România după studii în Italia
Revenită la Cluj, a devenit un peisagist care are în portofoliu proiecte premiate în concursuri de arhitectură
Specialista în arhitectura grădinilor povestește într-un nou episod al seriei Economedia Cei care se întorc despre cum a descoperit cariera, dar și despre experiența italiană și cea a revenirii acasă.
Peisagista Ana Horhat, cu studii de licență și doctorat la Roma și început de carieră în Italia, a revenit în România în urmă cu câțiva ani, la Cluj. Absolventă de Drept și ulterior specialistă în lucru cu tabele, tânăra a descoperit în traseul de emigrare și drumul către arhitectura grădinilor. Instruită în acest domeniu într-o țară renumită pentru istoria sa bogată în cultură și artă, s-a întors în România, unde a constatat că piața este la nivelul la care CV-urile de peisagiști ajungeau la angajatori care căutau oameni pentru tuns iarba. Între timp, lucrurile au mai evoluat și la noi, iar Ana Horhat a lucrat atât la proiecte private, cât și în echipe premiate în competiții pentru spații publice. Își administrează acum propriul studio de peisaj și spune, “cu mâna pe inimă”, că reîntoarcearea în țară a meritat. “Nu cred că în Italia aș fi avut posibilitatea să ating performanțele pe care le-am atins aici”, spune ea. Ana Horhat povestește, într-un nou episod al seriei Economedia“Cei care se întorc”, despre descoperirea profesiei de peisagist, despre experiența italiană și cea a întoarcerii, ne spune cum a regăsit România și cum au evoluat aici lucrurile.
„Cei care se întorc” este un nou proiect Economedia. Serialul spune poveștile românilor care, după ani petrecuți departe de țară, aleg să revină acasă. Prin exemple concrete, analizăm impactul acestor reîntoarceri asupra economiei, pieței muncii, afacerilor și comunităților. Încercăm să aflăm care sunt motivele care i-au determinat să revină în țară și cum au reușit să se readapteze la realitățile actuale, ce job-uri au sau ce afaceri au lansat și cum se vede România după experiența diasporei. Și lansăm întrebarea: a meritat reîntoarcerea?
Episodul 9 – Ana Horhat, peisagistă
Filmare: Cosmin Tudorescu/ Montaj: Denis Nistor
Din CV-ul Anei Horhat:
Ana Horhat a studiat la Universitatea Sapienza din Roma, e licențiată în “Arhitectura grădinilor și a peisajului”, a urmat un master în arhitectură peisagistică și are studii de doctorat finalizate în 2017, în peisaj și mediu.
Este peisagist, membru asociat în Asociația Peisagiștilor din România, filiala teritorială Nord-Vest, iar în anul 2020 a fondat studioul de peisagistică sAH (Studio Ana Horhat).
Din 2021 este membru în Comisia Tehnică de Amenajare a Teritoriului si Urbanism a Consiliului Județean Cluj.
A început colaborarea pentru proiectare specializată peisagistică cu Facultatea de Arhitectură din Cluj-Napoca.
Cele mai recente concursuri în care este implicată în calitate de peisagist, prin proiectele realizate sunt Amenajarea Parcului Est Cuj-Napoca (co-autor), Lotul 1 – Refacerea habitatelor acvatice ale râului Zăpodie, Regenerare Piața Traian Timișoara, Amenajare Parc Lacul Morii București, Amenajarea Ansamblului Urban Cetățuia Cluj-Napoca (co-autor). sAH a lucrat pe partea de peisaj și la proiectul Spitalului de Urgență pentru Copii Cluj-Napoca, un proiect realizat de Planho Consultores & Dico și Țigănaș birou de proiectare.
Povestea Anei Horhat:
Plecarea: Italia și descoperirea pasiunii pentru grădini
Ana Horhat e acum un peisagist cunoscut în breasla sa în România și în domeniile care au legătură cu domeniul, a fost implicată în mai multe concursuri de arhitectură în țară – atât ca participant, cât și ca jurat. Mai puțin cunoscut e poate faptul că ea nu și-a început, însă, viața profesională ca peisagist, ci după o serie de alte tentative.
Aceasta povestește că a terminat o facultate de Drept, după care a studiat jurnalism și a urmat chiar și un masterat de management. De fapt, în momentul plecării, lucra la firma de lactate Napolact, ca asistent de vânzări.
Plecarea din țară s-a întâmplat în 2006-2007 și a venit în contextul unei nemulțumiri pe plan profesional a tinerei care încă nu își găsise locul potrivit. Mutarea în altă țară a însemnat și reorientarea întregului său traseu profesional și instalarea pe drumul care avea să o ducă înspre grădini.
“Nu eram deloc mulțumită de ceea ce făceam. Foarte multă lume în jurul meu era plecată, colegi sau foști colegi, dar în familia mea nu aveam niciun exemplu. Și eu eram împotriva unei astfel de idei pe vremea aceea –spuneam că nu voi pleca. Din punct de vedere financiar, o duceam super bine, dar aveam o neîmplinire sufletească”, spune Ana Horhat.
Aceasta menționează că, de fapt, plecarea sa din România nu a fost deloc tragică.
”A fost din dragoste, din pasiune. L-am cunoscut atunci pe actualul meu soț, care și el se hotăra să plece. Tatăl său era plecat în Italia și urma să plece și el împreună cu mama. El mergea pentru studii și atunci mi-a venit și mie gândul: cum ar fi să reîncep studii? Aveam 26 de ani și mă gândeam că acela ar fi momentul oportun. Dacă ar mai fi o ultimă șansă, acum ar fi. Și atunci am început să mă întreb ce mi-ar plăcea să fac și venise gândul arhitecturii. Am zis: hai să încerc! Și m-am apucat, am învățat, am început să mă documentez. El urma să plece în Italia, la Roma, la Academia de Arte, așa că aria de cercetare s-a restrâns considerabil pentru mine, din fericire. Deci trebuia să analizez doar situația Romei, să văd ce facultăți sunt”, spune Ana.
Și a urmat vara de pregătire italiană.
“Am învățat o vară întreagă italiana și îmi cumpărasem tot felul de cărți, pentru că era un sistem de admitere total diferit de ce știam eu, cu test grilă din diverse subiecte – de logică și de matematică și de cultura și istoria Italiei și de artă. Am învățat o vară întreagă. Așa a început totul. Deci plecarea mea a fost un proces de un an, dar de fapt a fost pe baza unor nemulțumiri profesionale și s-a întâmplat în 2007”, amintește ea.
Cum a ajuns peisagista Ana Horhat să fie peisagistă?
“Tatăl meu este artist și profesor de desen, partenerul meu de atunci, acum soțul, e și el artist. Eu îmi doriseam foarte mult să dau la Arte, dar nu m-au lăsat părinții și cumva poate și facultatea de Drept am suferit-o adânc, poate și din cauza asta – pentru că îmi doream altceva. Deși tot eu am ales și Dreptul, nu m-a forțat nimeni. Am oscilat foarte mult între studii mai teoretice și artistice și arhitectura mi se părea că le combină foarte bine pe toate. Îmi plăcea foarte mult domeniul, dar nu știam absolut nimic despre el”, amintește Horhat.
Aceasta povestește că avea totuși în cercul apropiat de prieteni un arhitect și el a fost cel care i-a oferit varianta a ceea ce urma să devină profesia de mai târziu.
“El se întorsese în perioada aceea de la o bursă Erasmus din Franța și i-am spus despre îndoielile mele, despre teama de arhitectura “adevărată”. Și el mi-a zis: dar tu știai că este ahitectura grădinilor? Mi se părea foarte fascinant. Nu auzisem de asta și pur și simplu nu știam că există. Am început să studiez arhitectura grădinilor și, până la urmă, admiterea am dat-o la arhitectura de interior și la această arhitectură a grădinilor și a peisajului. M-a fascinat foarte mult. În momentul înscrierii, m-am prezentat cu dosarul și eram foarte hotărâtă să mă înscriu la arhitectura designului interior și, nu știu exact cum și de ce, atunci, pe ultima sută de metri, m-a întrebat doamna secretară la ce vreau să mă înscriu și mi-a ieșit din gură “grădini”. Se pare că a fost așa, o chemare, dar am înțeles după aceea de ce am ales-o. Pentru că mi-a plăcut extrem de mult. Mi-am găsit cumva în sfârșit pasiunea, chemarea”, povestește Ana Horhat.
Foto: Ana Horhat/ Facebook
Despre experiența italiană a studiilor și despre viața la Roma, Ana Horhat vorbește cu superlative.
“Am trăit din plin această experiență. Mie mi-a plăcut extrem de mult, mi-a plăcut foarte mult contextul, mi-a plăcut foarte mult facultatea. Trebuie să recunosc că aveam diverse traume din facultate, din perioada dreptului, mi-era teamă cumva de toată instituția universitară, îmi era teamă de atitudinea profesorilor. Aveam tot felul de mici temeri, dar m-am simțit foarte bine. M-am simțit extrem de bine în acel mediu academic. Evident, colegii mei toți erau tineri, erau la început de drum. Asta cumva am resimțit-o, dar nu foarte grav”, amintește Ana Horhat.
A avut bursă pe toată perioada studiilor și spune că sistemul italian, bazat pe veniturile părinților este unul foarte bun.
“M-a ajutat foarte mult că am avut bursa în toți cei 5 ani de studii (licență+master), la care se adăuga și un fel de bursă de merit, pentru că terminam întotdeauna cu note bune.
Foto: Ana Horhat/ Facebook
Mi-a plăcut atât de mult, încât totul a devenit la superlativ. Dacă eu la toate celelalte studii nu eram neaparat un student emerit – eram mediu, aici mi-a plăcut atât de mult încât am absorbit foarte ușor și foarte bine. M-am bucurat la maxim de tot, de tot mediul ăsta academic roman, m-am înțeles foarte bine cu profesorii, unii mi-au devenit foarte apropiați, am avut colegi care în continuare fac meseria și care au devenit profesioniști destul de cunoscuți. Am dus o viață extrem de plăcută, în care am făcut ce-mi place – am studiat, am fost în toate bibliotecile din Roma și cumva mi se părea incredibil de plăcut să fac asta. Adică să îmi permit să studiez și să fac ceea ce-mi place. Am fost nevoită să lucrez de câteva ori în primii ani așa, în baruri, în cafenele, dar, după aceea, încet, încet, am început să lucrez în birouri de arhitectură. Poate slab plătit, câteodată deloc. Dar am încercat să intru cât de mult în viața profesională”, menționează Ana Horhat.
“Am dus o viață foarte, foarte plăcută, mai ales că Roma era și foarte ofertantă din punct de vedere cultural și din perspectiva mea și a grădinilor. Am asistat la conferințe sau întâlniri și la tot felul de evenimente cu oameni despre care nu mi-am imaginat niciodată că pot să-i văd sau să-i cunosc, să-i aud vorbind live. Pentru mine, era atât de impresionant să fiu la doi pași de un arhitect sau un peisagist extrem de de faimos”, spune peisagista.
Stresul plății chiriilor sau nevoia de a lua câte un job part time erau compensate de ofertele culturale și de stilul de viață italian.
Foto: Ana Horhat/ Facebook
“A fost spiritul italian și acel dolce far niente și vibe-ul italian care cumva nu te lasă să pici. Adică nu-i deloc țara depresiilor. Sunt foarte plăcuți și italienii, ei, ca oameni. Noi am fost total imersați în lumea italiană, adică nu am avut prieteni români, nu am avut tangențe cu comunitățile românești decât extrem de puțin. Nu ne-am simțit deloc, nici măcar o secundă, discriminați sau tratați rău. Am avut o viață nu neaparat de student sărac, dar, oricum, în spiritul ăsta italian, cu prieteni italieni, care sunt extrem de buni și de primitori, cu clima italiană, cu mâncarea italiană. Totul până la urmă a trecut așa, mult mai ușor”, povestește Ana Horhat.
Înapoi acasă, după uși închise în Italia universitară. “Venise ideea întoarcerii și ca un fel de datorie”
Gândurile de întoarcere acasă au venit după terminarea studiilor și după tentativele din piața muncii, în care lucrurile nu mai erau la nivelul plăcut al vieții italiene.
“Era foarte greu totuși să intri pe piața muncii pe domeniu în Italia. Sau nu neaparat greu, dar era foarte slab plătit. Pe lângă toate laudele aduse înainte, totuși mulți au probleme serioase cu munca la negru. Era foarte greu să găsești un contract de muncă în domeniul arhitecturii. Ceea ce ne aducea, mă aducea în imposibilitatea de a plăti chirie. Ideea de a ieși din acest sistem de învățământ universitar, în care totuși era asigurat un venit minim pe lună prin bursă, mă înspăimânta”, povestește Ana.
După cei 5 ani de studii au început dubiile.
“Acum ce facem? Ne întoarcem, continuăm aici, ce facem? Ne-am panicat amândoi și am zis hai încă 3 ani, hai să continui totuși cu doctoratul și să ne mai dăm o șansă cumva, să vedem cum ne integrăm și pe piața muncii. Pentru că părea foarte greu, am trimis CV-uri, am participat, am colaborat cu o grămadă de studiouri, de birouri de arhitectură pentru concursuri, dar nimic nu avea o constanță astfel încât să-mi permită și o siguranță financiară”, spune ea.
Și atunci a început doctoratul. “M-a pasionat la nebunie și în perioada doctoratului am fost și asistent, cum se face, timp de doi, trei ani și asta mi-a plăcut extrem de mult, dar devenise tot mai greu. Am terminat și doctoratul. Am terminat cu cel mai mare calificativ care s-a dat în acel doctorat, de peisaj. Ceea ce pentru mine a fost… Mai ales că era într-o limbă scrisă străină, în italiană. Nu mă ajută la absolut nimic în viață, dar a fost un moment de extremă bucurie”, povestește Ana Horhat.
Tânăra ar fi rămas în mediul universitar, dar aici a găsit doar uși închise – nu erau posturi pentru tineri.
“Am început să mă lovesc de diverse dificultăți, am început să-mi dau seama de cât de greu e să intri în sistemul universitar în Italia. Am început să văd de fapt cât de blocat e sistemul universitar. Toți profesorii sunt în vârstă, aveam foarte mulți colegi care terminaseră doctoratul cu ani înaintea mea și care încă așteptau, pentru că nu erau posturi pentru tineri, practic deloc, era o listă de așteptare imensă. Am început să văd și dedesubturile și intrigile și partea mai puțin plăcută, care mă gândesc că există peste tot, dar îmi era clar că pentru tineri nu ar fi loc și ar fi trebuit să aștept foarte mult timp”, spune Ana.
Se terminaseră și studiile și banii, așa că a venit momentul de cotitură.
“În paralel, noi veneam foarte des în România, adică nu am rupt legăturile absolut deloc. Veneam de câteva ori pe an, în toate vacanțele, păstram legătura cu prietenii, cu familia. Eram în 2015-2016, trecuseră cam 10 ani de când am plecat, și simțeam un freamăt, o energie foarte pozitivă de fiecare dată când veneam. Povesteam de foarte multe ori și între noi: îți mai aduci aminte străzile prăfuite din Cluj, barurile în care mergeam? Era alt oraș, se schimbau oamenii, străzile se schimbau, era așa, o energie pozitivă. Am început să ne gândim și soțul meu pe domeniul lui artistic, eu pe domeniul meu de arhitectură a peisajului, cumva ne dădeam seama că sunt domenii foarte subevaluate în România, la început de drum și unde ai nevoie de profesioniști și cumva am zis că poate ar fi momentul să încercăm. Totul a venit destul de natural, n-am stat foarte mult să ne gândim. A fost și un fel de datorie, nu știu cum să o numesc, pe lângă toate chestiile. Adică da, era clar că ne săturasem să plătim chirie în Italia și aici totuși am fi putut să o ducem mai bine. Aici aveam o garsonieră, aveam unde să ne întoarcem, aveam familia. Dar, pe lângă toate chestia asta, venise ideea întoarcerii și ca un fel de datorie. Ne uitam și la foștii noștri colegi din diverse alte domenii, cum toată lumea muncea cu entuziasm. Asta era senzația noastră în România. Italienii se plâng tot timpul, tot timpul e o tragedie, tot timpul sunt nemulțumiți. E acolo un paradox în felul lor de a fi, o bucurie de a trăi care coexistă cu o critică tot timpul. Și cumva, când veneam aici, mi se prea că toată lumea se entuziasma. Toată lumea se simte la un început de drum, de ceva care nu era foarte palpabil. Și așa ne-am hotărât să ne întoarcem. Hai să încercăm, hai să o luăm ca pe un experiment, așa am zis. Hai să o luăm ca pe un experiment – ne întoarcem, stăm acolo în garsonieră un an și vedem cum ne descurcăm și cum să simțim mai bine lucrurile, că poate e o impresie. Și așa ne-am întors”, amintește Ana.
Întoarcerea în necunoscut. Ce muncești în România, cu un doctorat de peisagist? Angajator: “Noi căutăm un om care să tundă iarba”
“Clujul se schimbase foarte tare, era foarte ciudat și când mergeam la cumpărături – nu știam produsele, voiam să cumpăr brânză și nu recunoșteam ambalajul”, își amintește Ana.
Și mai multe necunoscute erau pe plan professional.
“Eu, având o cu totul altă experiență profesională înainte de a pleca, nu știam practic pe nimeni. Mi-am dat seama că nu am nicio legătură profesională. Nu știam niciun peisagist, nu știam niciun arhitect, nu știam ce se studiază aici, ce se face aici, ce lucrează acești oameni, dacă există aceste meserii, ce se întâmplă pe piața muncii în domeniile astea. Nu știam nimic. Cumva, nu mă gândisem parcă la toate lucrurile astea”, povestește ea.
Ana spune că și-a pregătit CV-ul și a început să caute de lucru.
“A fost un episod amuzant, că trimiteam CV-uri și am fost chemată la un interviu. M-am dus și doamna mi-a zis că m-a chemat doar ca să mă cunoască. “Noi căutăm un om care să tundă iarba. La noi asta înseamnă peisagist. Dar v-am văzut CV-ul și mi s-a părut atât de interesant și am vrut să vă cunosc”. Am povestit cu ea. Apoi mi-a mai zis cineva că sunt supra-calificată. Atunci am început să-mi dau seama de fapt care e statutul meseriei de peisagist în România”, spune absolventa de doctorat la Roma.
A început să meargă la conferințe și să intre în contact cu domeniul și cu breasla și, în cele din urmă, a găsit un dezvoltator imobiliar interesat de zona de grădini și peisaj și a intrat, în sfârșit, în piața muncii în România.
“Acest dezvoltator avea această pasiune și dorință de a se detașa de restul dezvoltatorilor sau atenție mărită către partea asta de verde și căuta peisagiști și așa am început. M-a trimis pe șantiere mari. Eram total pierdută în spațiu, dar am învățat foarte mult. Eu eram foarte bună pe tot ce înseamnă teorie și filozofia peisajului. A fost o a doua școală a peisajului foarte intensă și după după aceea am muncit foarte mult. Am muncit extrem de mult, în paralel am început să particip la concursuri, în colaborare cu diverși arhitecți, încercam să fac și proiecte în privat, lucram și pentru el. Am muncit extrem de mult tocmai în ideea de a absorbi cât mai mult și de a mă face cunoscută într-un fel sau altul și a funcționat”, amintește peisagista.
Ana Horhat a participat la o serie de concursuri, fiind și o perioadă în care autoritățile, în parteneriat cu Ordinul Arhitecților, au descoperit această nouă formă de a face proiecte publice.
Un moment de cotitură a venit după câștigarea concursului pentru reamenajarea Cetățuii din Cluj, alături de Mircea Munteanu și Silviu Aldea. A fost punctul în care a luat-o pe cont propriu, cu propriul birou – s-a născut Studio de Peisaj Ana Horhat.
“Atunci m-am hotărât. Au tras de mine foarte mult, dar cumva mi-era teamă să pornesc pe cont propriu, mi-era groază. Nu sunt deloc o fire pragmatică. Ideea de documente, de hârtii, hârțogăraia – mă speriau. Adică trebuia să gestionez și partea asta administrativă, iar eu eram total analfabetă în domeniul acesta. Au tras de mine, toată lumea m-a sprijinit și mi-a zis că ăsta e momentul. După câștigarea acelui concurs, mi-am luat inima în piept și am înființat firma, în 2019. Din ianuarie 2020 am început și a început și pandemia”, amintește Horhat.
Cum a evoluat România? “Mi se părea o țară total schimbată în bine”
Ca mod de viață, la întoarcere, cei doi au găsit o Românie foarte schimbată și ofertantă pentru profesiile lor.
“Senzația noastră, a tinerilor din anii 2000, era că suntem undeva în capătul Europei, că suntem departe de lumea așa-zis occidentală. Îmi aduc aminte cum ne uitam în revistele de artă sau de arhitectură și păreau lumi îndepărtate, le vânam, le studiam, le analizam. Excursiile în străinătate erau o corvoadă, cu vize, cu acte, era extrem de complicat și cumva ăsta era și unul dintre motivele pentru care am plecat și în special soțul meu, tocmai pentru că ni se părea că suntem departe cumva în meseriile și în domeniile noastre. Părea o lume închisă. Ne-am reîntors și am intrat automat în tot felul de mișcări, organizări de evenimente, spații de artă, am fost foarte implicați în organizare de expoziții – ale noastre sau ale altora, de curatorieri, de tot felul de evenimente. Deci cumva totul era atât de… n-am simțit nicio diferență. Asta era foarte interesant, că n-am mai simțit nicio diferență față de ce am trăit în Italia și la Roma. Când am plecat, nu se întâmpla nimic. Când ne-am întors, părea că oferta culturală, artistică e foarte asemănătoare. Am organizat diverse evenimente, invitam artiști sau arhitecți, peisagiști, îi invitam la conferințe în România, în Transilvania, toți erau extrem de încântați, fascinați, nimeni nu ne-a refuzat niciodată. Și conexiunile acestea foarte facile cu avionul, după ce noi călătorisem cu autocarul cu zilele… mi se părea o țară total schimbată în bine”, sintetizează Ana Horhat.
“Și noi comparam. Multă vreme am comparat foarte mult, până când ne-am dat seama că e un obicei extrem de păcătos. Comparam starea drumurilor, oferta din supermarket-uri, calitatea, diverse lucruri, până ne-am dat seama că nu-i deloc productiv. În toate aceste comparații – birocrație, așteptarea unor documente, deschiderea unui cont la bancă, tot felul de lucruri, costul unor servicii de spitalizare sau servicii medicale – ideea e că în toate comparațiile astea pe care noi le făceam, România nu pierdea aproape niciodată. Mi se părea că totul este mult mai funcțional, cel puțin pentru noi și pentru statutul nostru. Repet, într-un oraș cum e Clujul, pentru niște tineri care totuși nu au plecat de la zero. Deci pentru noi totul era pe plus, cum ar veni”, spune Ana.
Cum s-au schimbat lucrurile de atunci?
Foto: Ana Horhat/ Facebook
“Au fost într-o continuă evoluție. Acum poate că și stagnează, dar sincer nu știu dacă sunt eu în măsură să zic asta. Toată lumea mă întreba în România chiar după întoarcere dacă regretăm că ne-am întors. Nici măcar o secundă. Nu, dimpotrivă! Nu există țara perfectă, nu există comunitățile perfecte. Peste tot există avantaje și dezavantaje. Mi se pare că tocmai asta trebuie să facem și noi – să ne vedem cumva calitățile și defectele și să încercăm să lucrăm pe acele defecte. Nu m-am simțit deloc inferioară nici cât am fost Italia, pentru faptul că sunt româncă și nici de când m-am întors. Drumul acesta pe care noi l-am făcut mi se pare extrem de firesc. Sunt aceste domenii noi, unde oferta universitară și academică nu este extrem de ofertantă în România, mergi în străinătate, te perfecționezi, înveți, mergi în acele țări care au o cultură și o istorie în domeniu, și te întorci, încerci să faci tot ce poți”, spune Ana Horhat.
Ce nu merge încă bine?
“Acum chiar mă simt acasă. Nu mai am niciun dubiu. Nu cred că sunt eu în măsură să intru în toate problemele acestea, pentru că, până la urmă, mica nișă în care eu acționez este exact asta: o nișă. Este extrem de mică. Și aici problemele sunt mici, raportat la problemele pe care le întrevăd la o scară mai amplă social-economică”, spune Horhat.
Unde ar da totuși puncte în minus României e partea de pregătire universitară pe domeniul său de activitate – în peisagistică.
“Pe domeniul meu, ce nu funcționează mi se pare că este școala, adică de ce m-am lovit eu în toți acești ani. Biroul a crescut. Am deschis în 2019. La început, în 2020, m-am luptat cu pandemia singură, am făcut biroul să supraviețuiască, am muncit cât am putut de mult în acei ani și acum am ajuns că suntem cinci. Mi-a fost foarte greu și mi-este greu în continuare să aleg oamenii cu care muncesc, în sensul în care tinerii care ies de pe băncile facultăților nu sunt foarte bine pregătiți pe domeniul meu și asta mi se pare o problemă foarte mare. Eu am făcut peisagistica la facultatea de arhitectură. În România, există asta la București doar, de unde ieși urbanist peisagist. În rest, sunt USAMV-urile care au facultățile de peisaj, care produc ingineri peisagiști. Nu știu exact unde e problema, adică sunt diverse, dar ceva nu funcționează. Facultățile de arhitectură sunt extrem de competitive și competente. Am început și eu să colaborez cu Facultatea de Arhitectură din Cluj deja de doi-trei ani și e foarte ok, dar partea de peisaj este foarte slab reprezentată la nivel universitar, din păcate. Și nu înțeleg de ce, pentru că sunt profesori universitari foarte buni, sunt cercetători foarte buni, sunt peisagiști buni, dar undeva toate forțele astea, din nu știu ce motive, nu reușesc să producă și un sistem coerent universitar academic”, spune Horhat.
A meritat reîntoarcerea?
“Da, cu mâna pe inimă zic da, da, da. A meritat, da, extrem de mult. Adică nu cred că în Italia aș fi avut posibilitatea să ating performanțele pe care le-am atins aici, tocmai pentru că acolo e o competiție mult mai mare în domeniu, o competiție mult mai acerbă, n-aș fi reușit. Nu cred că aș fi reușit să câștig atât de multe concursuri, nu cred că aș fi reușit să ajung să am atât de multe proiecte publice, mai ales la vârsta și cu pregătirea mea. Nu, în niciun caz. Deci în cazul meu a fost un extrem de mare avantaj întoarcerea”, concluzionează Ana Horhat.
Imagine: Proiect Parcul Est/ Metapolis Architects Studio de Peisaj Ana Horhat Atelier Mass
Biroul său lucrează acum la proiecte de toate felurile.
“Au început mult cu cele din sfera publică, datorită concursurilor câștigate. Și acum sunt și din sfera privată foarte multe. S-a dezvoltat foarte mult acest domeniu al peisajului. Încă mai este loc. Eu fac exclusiv proiectare, noi proiectăm, gândim, studiem, analizăm studii peisagistice, tot ce înseamnă partea de studiu și de proiect. Noi nu implementăm, noi nu mergem neaparat să executăm ceea ce gândim pe acest domeniu. Acest domeniu este extrem de bine dezvoltat în Cluj și în țară, deci sunt extrem de multe firme care implementează, care construiesc, care fac grădini publice sau private, extrem de multe și această competiție a făcut ca unele să devină extrem de bune în ceea ce fac. În schimb, pe partea de viziune, de concept, mi se pare că piața a rămas în urmă și acolo este vina părții academice. Încă mai este mult de lucru. Și cumva asta mie mi-a dat avantajul atâtor proiecte. La urma urmei, am avut și curaj, noroc. Am avut și norocul unui context foarte favorabil în care au început toate aceste concursuri de arhitectură și am început să colaborez”, spune Ana Horhat.
Colaj Economedia/ Ana Horhat/ Facebook
