Geopolitica schimbărilor climatice

Viorel Mionel

Deunăzi, secretarul general al ONU afirma că potrivit tendințelor actuale Pământul gonește către punctul fără întoarcere al creșterii temperaturii globale cu 3°C față de perioadele preindustriale. Concluzia sa era aceea că decalajul emisiilor de dioxid de carbon (CO2) față de ambițiile asumate seamănă cu un canion, iar nivelul încălzirii globale este mai ridicat decât cel estimat. Acest lucru înseamnă că dacă țările nu își intensifică acțiunile climatice și voința (geo)politică azi, mâine va fi prea târziu. Refugiații climatici vor deveni realitate curentă. Știri precum cea care anunță că Australia va oferi azil gradual tuvalezilor, ca urmare a creșterii nivelului ocenului planetar, nu vor mai constitui o surpriză. Societățile fragile precum Tuvalu și Bangladesh sunt și vor continua să fie supuse unor suferințe incalculabile, în mare parte ca o consecință a modificărilor de climat.

Anul 2023 a dovedit cu prisosință că valurile de caniculă vor deveni mai frecvente și mai lungi ca durată. În lipsa unor angajamente ferme, lipsite de interese geopolitice, restul lumii nu poate oferi mai mult decât niște soluții de alinare a suferințelor îndurate de populațiile fragile. Sau, cum plastic se exprima un reputat cercetător al climei: „dacă vi se pare că situația este gravă acum, amintiți-vă că ceea ce vedem nu este decât prima salvă”.

De doi ani sunt trase încontinuu salve în Ucraina, dar acestea nu servesc cauzei reducerii emisiilor de CO2, cum nu o fac nici cele lansate de gruparea teroristă Hamas asupra Israelului, și invers. Referitor la invazia rusă a Ucrainei, o cercetare recentă arată că emisiile din primul an de război sunt echivalente cu cele înregistrate de Belgia. Și, nu uitați(!), ne apropiem cu pași repezi de intrarea în cel de-al treilea an de lupte încrâncenate. Bunăoară, dacă preocupările privind clima nu ar fi aruncate la coșul de gunoi, cel mai probabil Rusia n-ar fi invadat militar țara vecină. Chiar și pentru Japonia clima pică pe poziția a treia în rândul priorităților, în timp ce pentru China aceasta ocupă ridicola poziție cu numărul 15. În mod pragmatic, clima este o prioritate asumată național numai pentru Suedia.

Aspectele enunțate anterior, cărora li se adaugă multe altele pe care le puteți descoperi în paginile cărții mele Geopolitica schimbărilor climatice, sunt dovada incontestabilă a necesității cercetării și evidențierii corelației dintre măsurile și rezultatele luptei împotriva încălzirii globale și jocurile geopolitice. Este limpede oricui are minime cunoștințe că lupta cu schimbările climatice este stringentă și implică un puternic caracter geopolitic. Această luptă trebuie purtată pe mai multe fronturi geografice. Și trebuie să recunoaștem că, așa cum întărea Al Gore într-o analiză din 1995, la nivel local este mai ușor de organizat această luptă (vezi Suedia) întrucât efectele directe asupra sănătății oamenilor pot fi văzute pe viu, în valurile de smog și tusea cetățenilor afectați. La nivel regional, controlul emisiilor poluante, continuă același Al Gore, sunt îngreunate de faptul că persoanele afectate sunt altele decât cele responsabile, poluarea fiind purtată de masele de aer din statele emitente către cele în direcția cărora se îndreaptă „vântul”. Ca atare, percepția privind responsabilitatea se pierde, cum se pierde și urma poluării disipate în atmosfera altor state. În fine, ultimul și cel mai important front, cel global, întâmpină dificultăți majore și, chiar dacă bătălia a început, situația nemaifiind atât de dramatică precum o prezenta Al Gore în urmă cu ceva vreme, este departe de ce ar trebui să fie. Tocmai de aceea, în centrul atenției preocupărilor geopolitice privind mediul trebuie să se afle Acordul de la Paris, în speță, prima strategie pe termen lung de combatere a emisiilor de gaze cu efect de seră, prima politică internațională și, în același timp, primul tratat obligatoriu semnat de țările lumii. Acesta este primul exemplu care poate să ne dovedească că în sfârșit omenirea (statele) pare că a înțeles amenințarea și cauza pentru care merită să lupte.

Evenimentele ce au împins statele spre depășirea formală a divergențelor pe parcursul și în afara negocierilor climatice arată cumplita problematică a armonizării intereselor naționale cu responsabilitatea globală solicitată de Acordul de la Paris, indiferent dacă se are în vedere un simplu stat sau o mare putere. La nivel discursiv, toți conducătorii statelor au subliniat în capitala Franței nevoia urgentă de limitare a încălzirii globale până la sfârșitul secolului XXI. Dar, dincolo de declarații, narative și evidentele interese geostrategice, importante sunt rezultatele implementării acestui acord universal.

Acțiunile geopolitice indică unele nuanțări structurale și funcționale de care trebuie să se țină cont în judecarea rezultatelor. Uniunea Europeană este mai avansată decât alte regiuni. Rusia pune în plan secund responsabilitatea climatică asumată internațional, susținând narative – propagandă și dezinformări – menite a continua comerțul cu hidrocarburi, în special cu gaze. Restricționarea exportului pământurilor rare, investițiile externe în exploatarea combustibililor fosili și dorința de control a noilor instituții financiare indică o strategie individualistă pentru China, centrată pe competiție geopolitică și prea puțin pe cooperare climatică. În plus, controlul tehnologiilor legate de hidrogen în care sunt implicați mai mulți actori (UE, Japonia, Coreea de Sud, Australia, China și SUA) definesc nu doar geopolitica energetică viitoare, ci și comerțul internațional, guvernanța globală și rutele de transport. Nu în ultimul rând, rivalitatea chino-americană și dorința Rusiei de a conta în structurile globale de putere au decalat momentul semnării unui acord internațional privind clima, iar acum îi îngreunează implementarea.

Pe cale de consecință, după asamblarea complicatului puzzle geopolitic al Acordului de la Paris se constată imposibilitatea combaterii concluziilor secretarului general al ONU cu care am început articolul. Este suficient să amintim câteva rezultate în acest sens. Războaiele recente, ivite parcă de niciunde, contribuie masiv la creșterea cantității de gaze cu efect de seră. China, dincolo de ambițiile propuse, cu cele 62 de procente energie din cărbune va avea dificultăți serioase în a-și asigura securitatea energetică concomitent cu trecerea la energii regenerabile în lipsa unor acțiuni geopolitice de tipul celor care au blocat exportul de pământuri rare și metale critice. Chiar și Uniunea Europeană, regiunea considerată cea mai avansată în combaterea schimbărilor climatice și promovarea politicilor sustenabile, se află departe de atingerea obiectivelor de decarbonizare. Dacă UE are nevoie de șapte decenii pentru a atinge neutralitatea climatică așa cum arată datele pe care le-am folosit în Geopolitica schimbărilor climatice, atunci situația altor regiuni este și mai dificilă…

Pe final propun a se reține următoarea concluzie-avertisment a lui Al Gore: „Din istoria schimbărilor de climat se știe că acestea pot produce revolte politice și sociale, în special în societățile fragile, dens populate”. Și, ca să ne dea și mai mult de gândit, acesta include în ecuația schimbărilor climatice inevitabila variabilă geopolitică prin următoarea întrebare pe care mi-am permis să o duc mai departe din punct de vedere retoric: Ce conflicte politice se vor produce (Al Gore, original!) odată cu imposibilitatea de a mai repara ceea ce s-a pierdut în perioada de timp ocupată cu mimarea implicării în acțiuni de voință (geo)politică internațională?

Viorel Mionel este lector la departamentul de Turism și Geografie al Facultății de Business și Turism – Academia de Studii Economice din București unde predă de peste 15 ani resurse strategice, geopolitică, geografie economică și geografia turismului. Cele mai cunoscute cărți ale sale sunt Resurse geostrategice și Geoeconomie.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *