Sursa foto: Economedia
Opera acestui sculptor român, care a revoluționat arta modernă cu forme pure, este subiectul unor speculații intense și al unor numeroase încercări de fraudă, scrie Le Monde, potrivit Rador Radio România.
O pasăre albăstruie și umflată ca un burduf, cu ciocul îndreptat în sus. De un an, această pasăre de ipsos stă pe biroul lui Gilles Perrault din rue de la Paix, Paris. Expertul autorizat consideră că „în proporție de 90%” aceasta este o sculptură a lui Constantin Brâncuși (1876-1957) din seria „Măiastra”, o pasăre fabuloasă inspirată din folclorul românesc din care sculptorul a făcut o întreagă serie. În opinia sa, dovada acestui fapt este eticheta lipită pe soclu, cu trimitere la numărul 283 din catalogul celei de-a douăsprezecea expoziții a Societății Tineretului Artistic, organizată în 1913 la București. Dintr-un snop de hârtii, Gilles Perrault dezgroapă un comentariu al unui vizitator al expoziției, un anume Léo Bachelin, găsit într-o carte publicată în 1998 de un specialist român în Brâncuși, Barbu Brezianu: „Iată o pasăre care stă pe coadă, cu un piept umflat ca un ou, din care iese un gât în formă de țeavă, vopsită într-un albastru electric”.
Brâncuși este unul dintre acele nume care, alături de Picasso sau Matisse, dau lovituri pe piața de artă. Sculptorul român a revoluționat arta modernă cu forme pure, imediat identificabile, precum Sărutul, a cărui copie se află în cimitirul Montparnasse din Paris.
Recomandări Video
Articolul continuă mai jos
În anul 2018, un chip de bronz din 1932, inspirat de activista Nancy Cunard, a sărit de 71 de milioane de dolari (65,4 milioane de euro) la o licitație.
Gilles Perrault, care spune că jură doar pe „adevărul științific”, a dat până acum aviz negativ în cazul a șase lucrări atribuite lui Brâncuși. Dar, de data aceasta, dă el asigurări, această pasăre bifează aproape toate căsuțele: „Stratul pictural este compatibil cu un tablou din perioada presupusă, cadrul metalic al tencuielii seamănă cu cel folosit de Brâncuși, hârtia etichetei este veche, cerneala este în concordanță cu cea a vremii”.
Ar fi însă o problemă: celelalte lucrări din expoziția din 1913, păstrate la Muzeul de Arte Frumoase din București, nu au etichete. Au dispărut acestea de-a lungul anilor sau pur și simplu nu au existat niciodată? Forma păsării diferă și ea de cea a Măiastrei din bronz deținută de Tate Modern din Londra. Dimensiunile acesteia ar fi mai apropiate, în ochii expertului, de un exemplar din marmură deținut de MoMA. Dar muzeul din New York nu i-a dat permisiunea să-l verifice.
Încăpăţânarea lui Gilles Perrault îl irită pe Theodor Nicol, titularul drepturilor de autor asupra operelor lui Constantin Brâncusi, care crede că pasărea nu este autentică. Prin avocatul său, Jean-Jacques Neuer, a semnalat în martie 2021 la Artcurial, casa de licitații căreia i-a fost oferit obiectul, că nu este vorba de un Brâncuși autentic. Bruno Jaubert, directorul asociat al casei, a fost de acord: „Informațiile din jurul obiectului erau vagi și nu existau documente de proveniență tangibilă”.
Margit Rowell, fost curator la Centrul Pompidou, împărtășește părerea lui Theodor Nicol, la fel și Friedrich Teja Bach, autorul unui catalog de referință despre Brâncuși publicat în 1988. Acesta din urmă eliberase deja un aviz negativ în mai 2008, când Pasărea i-a fost adusă de către Jean-Luc Verstraete, un dealer de artă dubios trimis în judecată, în anii ’90, pentru că a jefuit-o pe văduva lui Marc Chagall (1887-1985).
„Culoarea albastră, în anumite părți, nu era complet uscată”, își amintește istoricul de artă, care adaugă: „Există și o problemă majoră de formă și stil”.
Expertiza lui Teja Bach are autoritate pe piața de artă. „Nimeni nu ar risca să vândă o lucrare nelistată a lui Brâncuși fără semnătura sa, iar diversele cazuri de fals ne determină să fim precauți”, confirmă Thomas Seydoux, broker de artă modernă, fost angajat al Christie’s. Solicitat în mod regulat, Friedrich Teja Bach a decis însă să nu mai elibereze certificate. „A da opinii de expertiză despre Brâncuși a devenit periculos, atât din punct de vedere fizic, cât și juridic”, murmură istoricul de artă, înfricoșat de amenințările la care a fost supus adesea.
Prețurile cresc
Nici Theodor Nicol nu mai emite certificate. Dar fără drepturi de autor este imposibil să reproduci o lucrare a lui Brâncuși. Fostul inginer de telecomunicații care, din 1997, a preluat patrimoniul sculptorului ca succesor al mătușii sale Natalia Dumitrescu, artistă pe care românul o alesese ca legatar universal împreună cu soțul ei, pictorul Alexandru Istrati, nu este istoric de artă, ceea ce i-a atras sarcasmul dinspre lumea muzeelor. Unii curatori îl critică pentru că a turnat bronzuri postume pe mulaje rămase de la artist, considerat contrar dorințelor lui Brâncuși, care s-a ocupat de mulajele sale și și-a șlefuit singur fiecare sculptură.
În acest caz, Theodor Nicol invocă o decizie juridică: o hotărâre a Curții de Casație din decembrie 1966 le-a recunoscut legatarilor universali ai lui Brâncuși, cuplului Dumitrescu-Istrati, dreptul de turna bronzuri postume. Celor care se îndoiesc de aptitudinile sale de expert, el le răspunde: „După mai bine de treizeci de ani de contact direct cu aceste probleme, cred că sunt unul dintre oamenii care au o cunoaștere profundă a vieții și operei lui Brâncuși”.
Margit Rowell nu a publicat un catalog de referință și nu este nici legatar. Dar astăzi este unul dintre cei mai buni specialiști în grafica lui Brâncuși. Timp de patru ani, această curatoare americană s-a cufundat în lumea sculptorului, în cadrul retrospectivei pe care a co-curatoriat-o în 1995 la Centrul Pompidou.
„De atunci, Brâncuși nu m-a mai părăsit”, mărturisește eleganta pensionară. „Este o operă care trebuie protejată mai mult decât altele, pentru că este limitată – nu există mai mult de 300 de piese”.
Cine spune limitat, spune scump. Și cu cât prețurile cresc mai mult, cu atât mai multe falsuri apar peste tot. Margit Rowell a pierdut socoteala mesajelor fanteziste care îi inundă căsuța de poștă electronică în fiecare lună. „Bună, sunt din România, cred că am o lucrare a unuia dintre cei mai mari sculptori din lume”, i-a scris, în mai 2018, un bărbat care susținea că are o coloană infinită. „Evident un fals”, ne spune curatorul cu o grimasă, precizând că „orice vine astăzi din România este automat suspect”. „O adevărată industrie, cu sute de falsuri!”, exclamă la rândul său Friedrich Teja Bach.
Jean-Jacques Neuer afirmă că primește în jur de douăzeci de cereri de autentificare pe an. „Practic toate sunt falsuri”, rezumă avocatul. Cu toate acestea, este imposibil să le vânezi în toată lumea. „Traiectoriile lor sunt prea nebuloase”, admite Theodor Nicol. ”Dar nu vrem ca moștenirea lui Brâncuși să fie afectată”. Fără a obține întotdeauna sprijinul poliției sau al instanțelor, legatarul a stopat apariția a zeci de falsuri pe piața internațională, „în ciuda inventivității implementate în multe țări”, subliniază Jean-Jacques Neuer.
Nereușind să urmărească mereu circuitele întortocheate ale escrocilor, supraveghetorii pieței le-au identificat metodele. Unul din trucuri, explică Friedrich Teja Bach, „constă în producerea unor forme identificate drept brâncușiene și afirmarea că au fost făcute pe când Brâncuși era încă în România, deși, în acei ani, el făcea piese academice”. Are o mulțime de exemple pe această temă.
Un caz i-a otrăvit în mod deosebit viața: un Sărut datat 1905, preluând atributele unei serii celebre pe care artistul român a început-o în 1907, în care un cuplu de îndrăgostiți pare să fuzioneze în timp ce se sărută. Friedrich Teja Bach a dat un aviz negativ cu privire la această piesă în mai multe rânduri începând cu 2001. Proprietarul acesteia, Claude Pussot, care nu vrea să accepte, l-a dat pe istoric în judecată pentru a-l obliga să dea un aviz pozitiv asupra piesei și să o includă în catalogul său. Deși a pierdut procesul în 2017, pensionarul și-a găsit un ambasador în persoana lui Thierry Rayer, care îi proclamă autenticitatea urbi et orbi.
Un strop de ezoterism
Acesta din urmă conduce foarte confidențialul Cerc de Studii Științifice Pierre Rayer. Pe site-ul său se autoproclamă „singurul expert brâncușian care poate evalua și interpreta științific opera maestrului Constantin Brâncuși”, nici mai mult, nici mai puțin! Presărându-și analizele geometrice cu un strop de ezoterism, Thierry Rayer afirmă că acest Sărut controversat este „piatra de temelie” a operei lui Brâncuși. O fabulație pe care a ajuns să o prezinte în 2019 în cadrul unei conferințe UNESCO – deși „Acest eveniment a fost organizat de mai multe state membre, și nu de UNESCO, care nu a conceput programul, și nu a avut loc la sediul instituției, ci într-o anexă din rue Miollis [la Paris]”, după cum precizează organizația ONU.
CV-ul „amplu” al lui Thierry Rayer nu se încurcă în amănunte. El spune că aparține Societății Franceze de Egiptologie (SFE) – deși „nu a fost mult timp /membru/, doar o scurtă perioadă…”, după cum susține SFE. Thierry Rayer pretinde, de asemenea, că este membru de onoare al Asociației Internaționale de Prietenie André Malraux. Acest cerc, prezidat de Edgar Morin, recunoaște că l-a inclus în 2016 ca membru donator, dar după aceea s-a distanțat. „Relațiile noastre s-au deteriorat din momentul în care a acceptat să susțină proiecte concepute inițial de autoritățile asociației noastre internaționale, dar preluate și finalizate cu alți oameni din jurul său, fără aprobarea noastră”, susține fondatorul acesteia, Pierre Coureux.
Thierry Rayer mai susține și că Doina Lemny, fost curator la Centrul Pompidou, i-a dat verbal un aviz favorabil cu privire la respectivul Sărut. „Am înregistrat-o pe telefon, înregistrez pe toată lumea”, se laudă el, dezvăluindu-ne, în același timp, că ne înregistrează apelul telefonic fără să ne fi cerut permisiunea… „Este total fals, nu am vorbit niciodată cu el la telefon”, susține Doina Lemny, uluită de acuzațiile sale. Odată, la o ceremonie organizată de ambasada României la Paris, a venit să stea lângă mine, am plecat repede de acolo dar, în timpul ceremoniei, m-a fotografiat. Mă urmărea, iar eu îl evitam!”
Nereușind să îi corupă pe specialiști, escrocii se bazează pe certificate emise de experți români lacomi. „Cu cât un obiect este mai fals, cu atât este însoțit de o bibliografie abundentă”, avertizează Margit Rowell, care s-a confruntat, anul acesta, cu dosarul gros al unei sculpturi discutabile, însoțite de peste trei sute de pagini de anexe.
„Unul dintre trucuri constă în acordarea unui pedigree fals prin integrarea lui în expoziții în care sunt amestecate lucrări autentice cu lucrări false, folosind ca acoperire nume de politicieni români și francezi”, ne spune Jean-Jacques Neuer. Anumite lucrări /de critică/, publicate în special de un dealer român acum decedat, Lucian Radu Stanciu, amestecă discret adevărul cu minciuna.
„Criticii de artă recunoscuți sunt fotografiați, uneori fără știrea lor, pentru a da credibilitate unui fals”, explică Theodor Nicol, înmânându-ne o broșură dedicată unei mici Măiastra, o sculptură care, în opinia sa, nu este autentică. În plachetă este inclusă o fotografie a istoricului Sidney Geist, un specialist de renume mondial, care a murit în 2005.
“Probleme tehnice”
Alte false atestări vin uneori de la urmașii lui Brâncuși, precum strănepoata sculptorului, Maria Pătrășcu Brâncuși, care a murit în 2009, care a înființat așa-numita Fundație a Familiei Brâncuși, fără nicio autoritate legală.
Unii escroci au încercat chiar să-l mituiască pe fotograful John Moore. Decedat în 2016, fiul pianistei neozeelandeze Vera Moore (1896-1997), care a conviețuit o vreme cu Brâncuși, era convins că este copilul natural nerecunoscut al sculptorului. „John a fost foarte căutat de persoane dubioase, dar s-a ținut mereu departe de manevrele lor”, mărturisește documentaristul român Ionuț Teianu, care a făcut un film despre zadarnica bătălie juridică a lui Moore pentru a-i fi recunoscută filiația.
În cele din urmă, documentația pieselor poate fi falsificată. „M-am trezit confruntat cu documente false, presupus a fi datate din anii 1920, dar care foloseau o grafie care a intrat în vigoare ulterior. De asemenea, m-am confruntat din când în când cu avize false de expertiză care purtau numele meu”, mărturisește Friedrich Teja Bach, îngrijorat de creșterea numărului de falsuri.
În ultimii ani, a văzut apărând pe piață câteva piese îndoielnice care ar fi aparținut sculptorului Constantin Antonovici (1911-2002), fost asistent al lui Brâncuși. „L-am vizitat de câteva ori în 1974-75, când locuiam la New York, ca și el, și l-am intervievat despre Brâncuși. Era destul de sărac în acea perioadă și nu a menționat niciodată lucrări majore care să se afle în posesia sa”, își amintește Friedrich Teja Bach. „Cred că, după moartea sa din 2002, numele său și relația notorie cu Brâncuși au fost folosite în mod abuziv. Iar lucrările care susțin această proveniență prezintă și probleme tehnice”.
Margit Rowell, care monitorizează piața de artă, a găsit recent online mai multe falsuri Mademoiselle Pogany – o serie celebră a lui Brâncuși care înfățișează un cap de femeie stilizat, cu ochi uriași în formă de migdale. „Am reclamat în scris platformei de artă online”, ne spune ea. „Dar nu am primit niciun răspuns…”
Timișoara îl sărbătorește pe Brâncuși, fiu al acestei țări și precursor al sculpturii moderne
După succesul expoziției Victor Brauner din primăvară (26.000 de vizitatori), Timișoara închide, în ianuarie 2024, festivitățile legate de evenimentul Capitala Culturală Europeană 2023 cu o altă mândrie națională, Constantin Brâncuși (1876-1957), mai scrie Le Monde.
„Un moment istoric, care va rămâne în memoria tuturor”, declara pe 28 septembrie Alin Nica, președintele Consiliului Județean Timiș (a cărui reședință este Timișoara), cu ocazia vernisajului expoziției „Surse și perspective românești universale”, la Muzeul Național de Artă. „Un miracol”, spune la rândul său președintele fundației Art Encounters, Ovidiu Sandor, care a venit cu ideea. „Dacă aș fi știut cât de greu va fi, poate m-aș fi răzgândit”, glumește colecționarul, care împrumută expoziției trei lucrări ale lui Brâncuși.
Acțiunea a fost într-adevăr un pariu nebunesc. Muzeele românești dețin în principal sculpturi academice ale lui Brâncuși, din prima parte a vieții, și nu cele abstracte create după instalarea sa la Paris în 1904. Pentru a convinge marile muzee internaționale să împrumute lucrările cele mai emblematice, Palatul Baroc (sediul Muzeului de Artă) a trebuit să efectueze renovări majore, cu un cost de 2,5 milioane de euro.
Institutul Francez din Timișoara, condus de Tilla Rudel, a facilitat schimburile cu Franța, a doua patrie a artistului devenit cetățean francez naturalizat în 1952. Curatorul expoziției, istoricul de artă Doina Lemny, și-a pus la bătaie anii îndelungați în care a fost angajată la Centrul Pompidou, din Paris, pentru a obține șapte împrumuturi de la acest muzeu, inclusiv Muza Adormită din 1910. Ovidiu Sandor, la rândul său, și-a folosit legăturile personale cu Tate Modern pentru împrumutul a trei din cele patru sculpturi pe care le deține muzeul londonez, în special un spectaculos Pește din bronz din 1927.
Acolo unde lucrările lipsesc, ele sunt înlocuite cu superbe fotografii de epocă ale sculpturilor lui Brâncuși, furnizate de dealerul de artă londonez David Grob.
Dificultatea, însă, nu a constat doar în obținerea capodoperelor pentru expoziție. Personalitatea lui Brâncuși este învăluită într-un mister la fel de gros precum catifeaua neagră agățată pe pereții Muzeului Național. A realiza o expoziție dedicată „țăranului din Carpați” la Timișoara înseamnă a te confrunta cu inconștientul românesc și cu fantasmele sale.
„Lupt(ăm) împotriva tuturor autoproclamaților brâncușologi care vor să-l reducă pe Brâncuși la folclor sau religios, trăgându-l de la universalism la naționalism”, insistă Doina Lemny.
Loialitate față de moștenirea sa
Brâncuși nu și-a negat niciodată anii de ucenicie de la Craiova și la București. Deși a emigrat la Paris, unde, la începutul secolului al XX-lea, se concentra întreaga avangardă europeană, sculptorul a păstrat mereu legătura cu compatrioții săi, care, la rândul lor, nu au încetat să-i arate admirație.
Între 1907 și 1914, Brâncuși a participat la mai multe expoziții locale, în special cu portrete de copii, inspirate atât de Auguste Rodin, cât și de Medardo Rosso.
În anii 1930, s-a întors de mai multe ori în țara natală pentru a realiza celebra Coloană a Infinitului, compusă dintr-o suprapunere de forme romboidale. Ridicat în 1938 la Târgu Jiu în memoria eroilor români căzuți în timpul Primului Război Mondial, acest totem este însoțit de alte două complexe arhitecturale, Poarta Sărutului și Masa Tăcerii, amenajate astfel încât să formeze o axă în mijlocul orașului.
Loialitatea lui Brâncuși față de moștenirea sa românească nu este însă exclusivă. Deși s-a inspirat din folclorul și meșteșugurile țării sale, Brâncuși a admirat și el, ne amintește expoziția, arta africană. În ceea ce privește sculptura sa Măiastra, o pasăre burtoasă, al cărei nume provine din folclorul românesc, împrumută ceva și de la zeul egiptean Horus.
„Unii specialiști susțin despre Coloana Infinită că este o copie a monumentelor funerare din cimitirele românești”, spune Doina Lemny. ”Dar Brâncuși nu ar fi atins niciodată acest nivel de perfecțiune dacă ar fi reprodus pur și simplu ceea ce meșteșugarii au făcut de secole”.
Doina Lemny pune în perspectivă și ostracizarea lui Brâncuși în timpul regimului comunist. În 1951, autoritățile locale au încercat, dar nu au reușit, să dărâme Coloana Infinitului pentru a recupera metalul. În același an, mai mulți membri ai Academiei Române i-au oferit lui Brâncuși poziția de membru al înaltului for, proiect respins, însă, la presiunile politrucilor comuniști, care l-au numit pe Brâncuși „formalist burghez”.
Comunitatea artistică de la vremea respectivă a îndemnat autoritățile comuniste să sărbătorească împlinirea a 80 de ani ai artistului cu o primă expoziție, în 1956. Ea avea să fie urmată în 1970 de o mare retrospectivă postumă, ce avea să reunească patruzeci și opt de lucrări din cele mai mari muzee ale lumii. „Ceea ce este imposibil astăzi!”, recunoaște Doina Lemny.