Sursa foto: Economedia
După mai bine de 50 de ani, orașul Timișoara găzduiește prima expoziție importantă a enigmaticelor sculpturi ale lui Constantin Brâncuși, scrie Financial Times, potrivit Rador Radio România.
Coloana din gresie a lui Brâncuși, intitulată „Piatra de hotar”, a fost ultima dintr-o lungă serie de lucrări care i-au definit emblematica semnătură, iar „Sărutul” a fost dus spre o și mai mare abstracție. S-ar putea ca lucrarea să fi fost singura sculptură cu un clar mesaj politic, creată fiind în 1945, când Uniunea Soevitică a rupt o serie de teritorii din România, patria sa. Văzută drept un mesaj de pace, prin cupluri intim îngemănate, cu ochi și cu buze pecetluite, s-ar putea ca sculptura să reprezinte contestarea unor frontiere impuse – dorința unei uniuni inseparabile.
Această lucrare de la Centrul Pompidou, din Paris, este acum expusă cu ocazia primei expoziții Brâncuși importante din țara sa după mai bine de 50 de ani – Brâncuși – Surse Românești și Perspective Universale – la Muzeul Național de Artă din Timișoara (MNART), un oraș din vestul României. Concepută de Art Encounters Foundation drept final al programului Timișoara – Capitală Europeană a Culturii – expoziția reprezintă o simbolică întoarcere acasă. Ea este ceea ce, potrivit declarațiilor Doinei Lemny, curatorul expoziției, ar fi o serie de mituri despre acest pionier modernist, care și-a dezvăluit rareori izvoarele artei sale. Deși Brâncuși a trăit la Paris începând din anul 1904 și până la moartea sa, în 1957, devenind cetățean francez la 76 de ani și donându-și colecția statului francez, dna Lemny afirmă că legăturile sale cu România nu au fost niciodată întrerupte.
Muzeele românești adăpostesc operele timpurii. Dar multe dintre operele împrumutate de la Centrul Pompidou, de la Guggenheim din Veneția și de la Galeriile Tate din Londra nu au mai fost văzute aici anterior, evenimentul marcând o imensă schimbare într-o țară încă marcată de dictatura lui Ceaușescu. MNART, palatul baroc din Tmișoara (leagănul revoluției din 1989) a primit statutul de muzeu național în 2020. De atunci, un fond alocat de consiliul municipal, în valoare de 2,5 milioane euro, a înscris clădirea printre muzeele tot mai numeroase din țară finanțate prin importante credite internaționale. O clădire anume destinată, Muzeul Artei Recente (MARe) din București – din apropierea fostei reședințe a lui Ceaușescu, a fost înființat în 2018, devenind primul muzeu privat din România, care, recent, a adăpostit 46 de capodopere de la Muzeul Picasso din Paris. Ele au fost expuse încântător în cadrul expoziției Efectul Picasso împreună cu 65 de lucrări românești inspirate sau „provocate” de ele începând din anii ’60.
La Timișoara, drumul lui Brâncuși spre abstract este marcat în peste 1100 de lucrări, printre care niște rafinate opere în bronz – Muză dormind (1910) și Danaidă (1918). Sunt expuse o serie de fotografii rare (împrumutate de colecționarul David Grob), cum ar fi Autoportret cu câinele Polaire în fața studioului”(cca. 1924). Deși Brâncuși a deținut atlierul din Montparnesse timp de 50 de ani – cu niște prietenii parizieni de la Marcel Duchamp și până la Erik Satie – opera sa a fost cunoscută și de mulți reprezentanți ai avangardei din România.
Corpul jupuit, Ecorșeu (1912) – un debut în ghips colorat sub forma unui material didactic, i-a uimit compatrioții prin forța sa expresivă. Era o dovadă a cunoștințelor sale de anatomie în fața celor care îl luau drept geniul neșlefuit al unui țăran român. Născut în 1876, în satul Hobița de la poalele unor munți împăduriți, înainte de a absolvi Școala Națională de Arte Frumoase din București, mai întâi el a urmat arte și meserii la Craiova și a fost elevul unui sculptor în lemn din Viena.
La 28 de ani, a sosit la Paris. Mândrie (1905), bustul naturalist al unei fete, a fost apreciat de Auguste Rodin, în al cărui studiou a și stat câteva luni, prin 1907. Totuși, el a plecat pentru că „nimic nu crește la umbra unui mare copac”. Primul său „Sărut”, în rocă de marnă, a fost o replică directă dată sculpturii simboliste a lui Rodin. Rupându-se de portretistică („Apelăm la simplitate ca să ne apropiem de adevăr”, scria el), lucrarea a însemnat totodată o revoluție în tehnică. Renunțând la turnare (a bronzului, de ex.), un procedeu dominant încă din Renaștere, în favoarea cioplirii directe, el a consultat o serie de surse, de la bisericile romanice și de la cioplitul în lemn din Carpați până la sculptura africană și la Gauguin.
O fotografie a lui Brâncuși cu Primul Pas (1914) surprinde sculptura în lemn a unui copil, un ochi în diagonală deasupra unei guri căscate triunghiulare. Din spusele dnei Lemny reiese că artistul ar fi distrus această lucrare, considerând-o prea evident influențată de arta africană, și a păstrat doar un cap ovoidal. „Cap la început” – aici, în această versiune în ipsos din 1917, inspirată de seria ultraesențializată a Noilor Născuți, în final devenită un ou în „Începuturile lumii”.
„Adora sculpturile africane” afirmă dna Lemny. Discuta cu Modigliani despre arta africană, „dar nu colecționa măști, așa cum făceau cubiștii. Admira, dar nu voia să se apropie”. Brâncuși, care dorea să salveze lemnul din cauza vieților lui de dinainte, sublinia că „și sculptorii africani conservau viața materialului în sculpturile lor. Lucrau cu lemnul. Nu voiau să îl rănască”. Poate că el simțea că ar avea afinități cu cioplitorii români în lemn consecvenți unor credințe legate de natură de dinaintea creștinătății.
„Brâncuși nu avea nevoie să se uite prin Africa, dispunea de propria ogradă”, afirmă Dan Popescu, de la H’Art Gallery din București. „Moderniștii se inspirau din ceea ce era țărănesc”. Bronzul în formă de pasăre, „Măiastra” (1911), de la Tate, are numele inspirat din folclorul românesc, despre o pasăre cântătoare transformată în prințesă. Opera poate fi și o aluzie la păsările sculptate în lemn de pe coloane din cimitirele românești, simbolizând zborul sufletului.
Expoziția ne amintește și cât de șocantă și de contestată ar putea fi o asemenea sculptură. Sărutul, montat în cimitirul Montparnasse în 1910, dezvăluind picioarele înlănțuite ale îndrăgostiților, a scandalizat prin aluzia la fertilitatea păgână. O sculptură de bonz lustruit, Pasăre în spațiu, transformată într-o suliță aerodinamică, apare în presă sub titlul ”Dar asta e artă?” Brâncuși a dat în judecată vama SUA pentru taxele de import impuse metalului, ca și când nu ar fi fost vorba despre o operă de artă – un proces pe care el l-a câștigat în 1928.
Viziunea comuniștilor din România era la fel de complexă. „Comuniștii aveau nevoie de eroi”, spune dna Lemny. Așadar, Academia Română a blocat intrarea lui Brâncuși în România. În 1965, după ce Ceaușescu a preluat puterea, diversitatea stilistică în artă a scos pe tușă realismul socialist, în parte și pentru a-i irita pe ruși. („Românii erau naționaliști înainte de a fi comuniști”, spune Popescu). În 1968, atunci când Ceaușescu s-a opus invaziei sovieticilor în Cehoslovacia, s-a redeschis o ușă spre cultura occidentală, iar statutul oficial al lui Brâncuși a intrat în ascensiune. În urma unei expoziții postume deshise la București în 1970, o casă memorială s-a deschis ulterior și în Gorj, județul său natal, în 1971. Și totuși, căsuța de lemn cu trei camere, cu mușcate pe prispă, nu este cea originală – o piatră în curtea din față marchează locul său de naștere, acum dispărut.
În apropiere, ansamblul monumental în memoria celor dispăruți în Primul Război Mondial, ridicat în orașul Târgu Jiu între anii 1937 – 38 (ilustrată prin fotografiile sale din expoziție) a fost neglijat până în anii ’60. Astăzi, acest loc de pelerinaj este păzit de un gardian cu un fluier. Poarta Sărutului, un arc de piatră cu friza a doi îndrăgostiți, duce spre rotunda Masă a Tăcerii, din piatră, situată în apropierea râului. Coloana Infinitului se ridică în centrul unui parc, blocurile sale în formă de romb, din metal aurit, amintind atât de coloanele funerare, cât și de o presă de ulei din studioul artistului, a cărei mișcare evocă infinitul.
Continuele dispute pe tema izvoarelor artei lui Brâncuși – exacerbând sau minimalizând motivele românești – par curioase astăzi, ca și când inspirația din arta populară i-ar putea diminua univesalitatea. „El nu e un sculptor român”, afirma odată criticul Sidney Geist. „El este internațional”. Desigur, în cele din urmă, poate fi și una și alta? Depășind aceste dispute, rămâne comentariul lui Brâncuși despre propria sa artă: „Nu căutați mistere. Eu vă ofer simple bucurii. Uitați-vă până le veți vedea”.