Geopolitica renunțării la petrolul rusesc: cauze, consecințe și strategii geoeconomice

Viorel Mionel

În urmă cu două luni și jumătate, cu toate semnalele de presiune geopolitică pe care le dădea Rusia Ucrainei, nici cei mai pesimiști analiști nu și-ar fi imaginat că după doi ani de pandemie economia mondială va suferi mai mult decât o făcuse deja. Dimpotrivă! Semnalele erau optimiste, iar la Kremlin, Putin era încrezător că planurile sale de refacere a sferelor de influență nu-i vor afecta deloc fluxurile de numerar din exportul de materii prime. În privința resurselor energetice, dependența potențialilor opozanți europeni și lipsa lor de unitate și coerență, credea el, îi va face să închidă ochii la mișcările sale geopolitice, cum o făcuseră și în trecut. Adică, aprecia el, un război în Ucraina poate fi câștigat și, totodată, nu va afecta exporturile de petrol și gaze. Astfel, Rusia putea prinde doi iepuri. Din nefericire pentru Putin, lucrurile nu au stat așa și, ușor, ușor, situația a devenit dureroasă pentru toată lumea, însă cel mai mult va durea Rusia.

Care sunt actorii care dețin rezerve certe de țiței?

Ei bine, atunci când vrei să înțelegi piața petrolieră este obligatoriu să privești geografia rezervelor certe și a celor care le controlează. Potrivit celor mai noi informații date publicității de compania britanică British Petroleum, la finele anului 2020 cei mai mari zece actori erau, în ordine descrescătoare (valorile sunt în miliarde tone): Venezuela (48), Arabia Saudită (40,9), Canada (27,1), Iran (21,7), Irak (19,6), Rusia (14,8), Kuwait (14), Emiratele Arabe Unite (13), Statele Unite (8,2) și Libia (6,3). Regional vorbind, rezervele sunt cantonate în Orientul Mijlociu (48,3%), America Latină (19,1%), America Anglo-saxonă (13,7%), Rusia + Asia Centrală (8,4%) și Africa (7,2%). Europa este de departe cea mai năpăstuită, deținând insignifiantul procent de 0,8% din totalul mondial, chiar mai puțin decât regiunea Asia-Pacific care cuantifică puțin peste 2,6%. Printre puținele state europene care, uitându-se la propriile rezerve certe, pot spera să reziste mai bine la șocul indus de renunțarea la importul de petrol din Rusia sunt Danemarca, Italia și România. Totuși, privind producțiile și consumul situația se nuanțează pentru fiecare dintre ele.

Care sunt actorii care produc petrol?

Aici tabloul arată total diferit deoarece deținătorii de rezerve sigure nu sunt neapărat în aceeași ordine și producători însemnați. Necesitățile economice și jocurile geopolitice, coroborate cu capacitatea de a menține și dezvolta noi capacități de producție, modifică ierarhia principalilor producători. De asemenea, vecinătatea unor consumatori majori influențează nivelul producției. În momentul de față, cel mai important producător de petrol brut sunt Statele Unite cu 712 milioane tone. Ierarhia principalelor zece producătoare mondiale este completată de (valorile sunt în milioane tone): Rusia (524,4), Arabia Saudită (519,6), Canada (252,2), Irak (202), Emiratele Arabe Unite (165,6), Iran (142,7), Kuwait (130,1), Mexic (95,1) și Norvegia (92). Mai mult, la nivel regional este clară poziția de lider a Orientului Mijlociu (31,1%), însă nu poate fi trecută cu vederea consistența producției din America de Nord (25,4%). Comunitatea Statelor Independente (CSI), adică Rusia și țările din Asia Centrală, însumează aproape 16% din totalul mondial. Asia-Pacific (unde sunt încadrate China, India și Indonezia) produce 8,5%, în timp ce țările africane se apropie de 8%.

Și de această dată Europa este codașă – numai 4%. Mai rău este că în ultimii ani producțiile sale au scăzut constant. Statele europene care contează în acest sector au înregistrat diminuări ale producției în intervalul 2009-2019. Danemarca a produs în 2020 cu 30% mai puțin decât în anul anterior. În cazul României, scăderea este de numai 3,3%. Dramatic este că UE a produs, ATENȚIE!, numai 0,5% din totalul mondial. În valori absolute, acest fapt se traduce într-o cantitate de petrol de 19,3 mil. tone, cam cât produce Australia singură.

Geopolitica petrolului a fost dictată în ultimele șapte decenii de OPEC. Pe cale de consecință, nu putem merge mai departe fără a observa că deși s-a mai diminuat, producția țărilor membre rămâne ridicată – cca. 35%, iar împreună cu Rusia (OPEC+) adună aproape jumătate din tot petrolului produs în lume. Bunăoară, când consumă, țările dependente de importuri trebuie să fie atente la mișcările geopolitice ale OPEC+, iar UE trebuie să fie în prima linie.

Care sunt consumatorii principali?

Geopolitica petrolului își extrage seva din trinitatea rezerve, producții și consum. De cele mai multe ori consumul dictrează direcția jocurilor geopolitice, iar în contextul actual este cu atât mai important. Tabloul se schimbă, ierarhia se dă peste cap, iar nevoia de tot mai mult petrol este vinovatul de serviciu. Ca urmare a cererilor tot mai ridicate ale Chinei și ceva mai puțin ale Indiei, Japoniei și Coreei de Sud, regiunea Asia-Pacific este cel mai mare consumator. China absoarbe 17,1% din producția mondială, adică 669,2 milioane tone în fiecare an. Această regiune este secondată de America de Nord unde, de altfel, se găsește cel mai mare consumator mondial – SUA (739,7 mil. tone). Ei bine, Europa este al treilea spațiu de consum. Europei îi trebuie pentru a-și menține funcționarea optimă a economiei aproximativ 603,1 milioane tone sau 15,1% din total. 1/6 din această cantitate fiind consumată de Germania. Ca procent din consumul de peste 462,5 milioane tone al UE, cel german înseamnă peste 1/5. În ansamblu, UE a făcut prea puțin pentru a-și diminua consumul de petrol. Practic, în ultimul deceniu, aceasta și-a scăzut consumul cu numai 0,8%. Totuși, semnalele geopolitice venite dinspre Rusia – din ale cărei resurse petroliere se adapă – au determinat-o în 2020 să-și reducă consumul cu aproape 14% față de anul anterior. În aceste condiții ne putem întreba: cât de mult și mai ales ce state europene importă petrol din Rusia?

Europa, UE și relația comercială petrolieră cu Rusia

Ca o mică sinteză, datele următoare integrează producția și consumul UE și sunt necesare ca bază de pornire. Producția ei este de 19,3 mil. tone, iar consumul de 462,5 mil. tone, ceea ce înseamnă un necesar din import de 443,2 mil. tone. Europa importă 475,9 mil. tone, fapt ce denotă că unele state își fac mici stocuri: Suedia, Irlanda, Slovacia, Grecia, Cehia și Belgia. După Eurostat, produsele petroliere au reprezentat în 2020 peste 80% din importurile de energie ale UE, iar cele mai dependente state în privința acestora au fost Cipru, Malta, Grecia și Suedia.

Din balanța importurilor europene de țiței 29% provin din Rusia, adică 138,2 mil. tone. Mai adăugăm la acestea și peste 66 mil. tone care vin din statele CSI (în special Kazahstan, Azerbaidjan și Turkmenistan) cu ajutorul sistemului de oleoducte rusești. Grosso modo, Rusia controlează cca. 43% din fluxurile de petrol brut care ajunge în Europa. Restul de 57% provine, în ordine descrescătoare, din Africa (Vest și Nord), Orientul Mijlociu și Americi. Statele Unite împreună cu Canada exportă în Europa mai puțin de 14%. În aceste condiții, Rusia este un actor dificil de înlocuit și care știe foarte bine că renunțarea la petrolul său va fi anevoioasă și extrem de dureroasă pentru europeni și asta fără a mai lua în calcul celelalte resurse energetice (gaz, în special!).

Potrivit datelor U.S. Energy Information Administration, prețul mediu al petrolului brut vândut în Europa a fost în 2020 de 41,78 $/baril, puțin mai mic decât cel regăsit în documentele British Petroleum – 41,84 $/baril. Având ca referință prețul mai mic și calculând la volumele care au ajuns în Europa din Rusia ne rezultă suma de peste 41,2 miliarde $ încasată de cea din urmă în 2020. Sumele plătite azi de europeni pentru o cantitate similară sunt mai mult decât duble, iar veniturile pentru Rusia mult mai grase. Parte din aceste venituri alimentează armata rusă și, implicit, susține agresiunea împotriva Ucrainei. Bunăoară, în fața unei asemenea crunte realități, Europa trebuie să implementeze și această decizie dureroasă de a renunța la importurile de petrol din Rusia și să se solidarizeze cu partenerul său strategic SUA, care a făcut-o deja. Pe termen scurt, este foarte posibil ca embargoul să se dovedească o măsură contraproductivă, deoarece, așa cum arăt și mai jos, va antrena o creștere a prețurilor și un aflux de valută spre Rusia.

În urma întâlnirii de acum câteva zile și G7 a decis să interzică petrolul rusesc pentru piețele statelor membre. În calea unui embargo total în UE încă stau câteva state. Cele mai importante obiecții venind dinspre Ungaria și Slovacia, state puternic dependente și care, enclavate fiind, au reale probleme de a se ralia la această măsură radicală. Ungaria, prin vocea lui Viktor Orban, chiar a spus acum câteva zile, făcând apel la un soi de revizionism istoric, că cei care au mări și porturi pot aduce petrol cu ajutorul tancurilor petroliere, cum este Croația care ar deține părți din coasta Mării Adriatice care au fost rupte din țara sa. Inițial au ridicat obiecții serioase și Germania, Austria, Bulgaria și Cehia, iar motivele privind o asemenea măsură le regăsiți mai jos.

Consecințele renunțării și alternative

Statisticile anterioare și cele de mai jos dovedesc cu vârf și îndesat cât de dificilă va fi debarasarea de petrolul rusesc. Renunțarea înseamnă, potrivit președintei Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, inclusiv abandonarea importurilor de produse rafinate: benzină, motorină, păcură, kerosen etc. Planurile europenilor sunt ca în decurs de șase luni să renunțe definitiv la importurile de țiței, iar la produse rafinate (motorină, în special!) într-un decurs puțin mai mare.

Consecințele vor perturba piața care, oricum, este foarte afectată de războiul din Ucraina și multiplele runde de sancțiuni impuse Rusiei. În ulțimele două decenii prețurile carburanților au fost foarte volatile. După scăderea cauzată de pandemie, a venit o creștere cu aproape 1/4 spre finalul anului trecut. Majorările au fost între 15 și 31%. Cele mai afectate au fost Luxemburg, România, Slovenia, Bulgaria, Polonia și Germania, în timp ce Irlanda, Islanda și Italia au avut cel mai puțin de suferit. Datele disponibile pe Energy Monitor evidențiază dependența cruntă de importurile de petrol rusesc pentru Slovacia (100%), Finlanda (89,4%), Lituania (79,4%), Ungaria (67,5%), Bulgaria (63,4%) și Austria (48%).

Alternative sunt, însă necesită timp, investiții și mai ales voință politică. Harta politică ne spune că cea mai bună opțiune pentru UE rămâne Rusia, deoarece se află în proximitatea sa geografică, dispune de capacități de producție, rafinare și distribuție și poate oferi un preț avantajos. Realitatea geopolitică spune, însă, contrariul! De asemenea, Africa se află în poziții avantajoase, are rezerve care să poată fi extrase pentru a acoperi o parte din cererea Europei, însă nu dispune de mijloacele financiare necesare pentru a face asta într-un interval scurt de timp. Geografia este un alt impediment, exporturile din Africa putându-se face cu precădere pe calea apelor de unde și viitoarea cerere și presiune pe tancurile petroliere. Importurile din Orientul Mijlociu și America de Nord au nevoie, de asemenea, de petroliere.

Embargoul țițeiului rusesc înseamnă trecerea de la transporturile terestre prin oleoducte la cele maritime cu tancuri petroliere. Mișcarea europenilor este una riscantă deoarece peste 90% din cerințele de transport maritim se află sub directul control al companiilor petroliere care închiriază petrolierele pe termen lung: 1 până la 5 ani. Bunăoară, potrivit practicilor de închiriere din ultimele două secole numai 1/10 din navlosirea actuală este disponibilă prin contracte de tip spot. Un procent substanțial din petrolierele disponibile astăzi pentru închiriere sunt, însă, sub directul control al unor companii de stat. Totuși, este de remarcat că indiferent de tipul și durata închirierii, costul de transport pe calea apelor se ridică la 1,3% din prețul de vânzare al petrolului, ceea ce-l face foarte competitiv. Însă asta nu e tot! Mai multe studii arată că o creștere bruscă a cererii ar avea un impact dramatic asupra prețului de transport și, evident, asupra profitabilității proprietarilor de petroliere. Ca atare, numai introducerea unor petroliere mai noi și mai eficiente ar reduce costul marginal al transportului, însă acest lucru nu se poate face decât pe termen lung.

Pe cale de consecință, decizia de renunțare la petolul rusesc importat prin oleoducte va fi o măsură profitabilă pe termen lung. Dar tot pe termen lung Rusia va avea și mai mult de suferit, deoarece cele 29 de procente care nu vor mai ajunge în Europa, pe măsură ce-și va găsi alternative mijlocite de transportul maritim, vor ajunge cu greu sau deloc către alți consumatori fără investiții de racordare, chiar dacă China pândește la colț.

China pândește la colț

Situația descrisă până acum nu poate decât să bucure China, care nutrește de mult timp să slăbească forța Occidentului și, concomitent, să-și reducă dependența de cărbune. Balanța ei energetică, după cum arăt în lucrarea Geoeconomie, se prezintă astfel: 66% cărbune, 17% petrol, 8% hidroenergie, 6% gaz și restul alte surse. Prin urmare, atât Rusia, cât și China, din rațiuni mai mult sau mai puțin convergente, vor dori să-și consolideze comerțul cu resurse energetice. Din nefericire pentru ele, parcursul va fi anevoios și plin de nemulțumiri, mai ales din partea Rusiei care nu are capitalul necesar pentru a investi și decide cum și-ar dori în proiecte noi de oleoducte care să direcționeze surplusul către China. Mai mult, China se vede în poziția de a putea avea aportul investițional cel mai mare în viitoarele coridoare de import petrolier.

Pentru moment, China importă din Rusia 83,4 milioane tone de țiței, din care 40 milioane prin oleoducte și restul pe calea apelor. Petrolul livrat terestru provine din două oleoducte: unul ce străbate Kazahstanul și transportă 10 milioane tone/an și celălalt, ESPO, direct, care transportă 30 milioane tone/an din bazinele de exploatare rusești ale Siberiei extrem-orientale.

Într-o analiză publicată pe site-ul Centrului de Politică Energetică Globală a Universității Columbia (SUA) se afirmă că potențialul Chinei de a absorbi surplusul lăsat deoparte de europeni nu poate fi pus la îndoială, însă prețul ridicat și lipsa infrastructurii sunt impedimente majore. Prețul ridicat acționează pe termen scurt și contează enorm în decizia rafinăriilor chinezești de a achiziționa petrol rusesc. Un preț mai mic ar putea face loc barililor în rezervele stategice ale Chinei, însă băncile chinezești care ar finanța achizițiile se tem de sancțiunile occidentale și acționează cu precauție. Cât privește infrastructura, sporirea reală a exporturilor către China presupune noi conducte, deci timp și bani. Iar dacă pot fi cumpărate ieftin, participațiile lăsate libere de companiile energetice precum British Petroleum, Shell și Exxon Mobil ar putea fi absorbite de Compania Națională de Petrol a Chinei (CNPC) și de alte companii chineze de stat mai mici.

Bunăoară, când războiul din Ucraina se va fi terminat și se va trage linie, comerțul petrolier al Europei va arăta total diferit, iar Rusia va fi mai săracă și mai puțin prezentă pe piața energetică a bătrânului continent, în timp ce China va încerca să profite la maxim de situație.

Viorel Mionel este lector la departamentul de Turism și Geografie al Facultății de Business și Turism – Academia de Studii Economice din București unde predă de peste 15 ani resurse strategice, geopolitică, geografie economică și geografia turismului. Cele mai cunoscute cărți ale sale sunt Resurse geostrategice și Geoeconomie.

 

 

 

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.