Fabrică procesare nichel / Sursa foto: Unsplash / Jeremy Bezanger
Doi bărbați poartă torțe și săgeți făcute manual în timp ce se strecoară în ocean, noaptea, pe o insulă indoneziană. Aceștia fac parte dintr-o comunitate indigenă de Bajau – renumiți scufundători care consideră că este mai bine să vâneze pe întuneric, atunci când peștii, homarii și castraveții de mare sunt mai puțin activi. Dar se tem că timpul este limitat pentru modul lor tradițional de viață. „În acest moment, apa este încă limpede”, spune Tawing, unul dintre pescari. „Dar nu va rămâne așa… Deșeurile de nichel intră în apa noastră în timpul sezonului ploios și curentul le transportă până aici”, arată un amplu reportaj BBC. Redăm integral reportajul.
Nichelul face parte integrantă din viața globală, fiind folosit în oțelul inoxidabil, în telefoanele mobile și în bateriile mașinilor electrice. Pe măsură ce lumea trece la vehicule mai ecologice și are nevoie de mai multe baterii reîncărcabile, Agenția Internațională pentru Energie (AIE) prevede că cererea de nichel va crește cu cel puțin 65% până în 2030.
AIE se așteaptă ca Indonezia, cel mai mare producător de nichel din lume, să acopere două treimi din necesarul mondial de acest metal. Țara a semnat deja acorduri în valoare de miliarde de dolari cu jucători internaționali dornici să investească în fabrici de prelucrare, precum și în mine.
Însă ecologiștii avertizează că exploatarea minieră ar putea avea un efect devastator asupra mediului.
Pe insula Labengki din sud-estul Sulawesi, Tawing se teme că, dacă guvernul nu ia măsuri, deșeurile de la minele de nichel vor ajunge în mare, deteriorând insula și viața marină din jur.
Potrivit datelor guvernului indonezian, aproximativ 50 de companii miniere de nichel operează în prezent în regența North Konawe, peste apă de insula Labengki.
Drumul pentru a ajunge acolo durează aproximativ o oră cu barca. Pe măsură ce ne apropiem, dealurile verzi sunt înlocuite de pete maro, despădurite. Excavatoare și barje pot fi văzute săpând și transportând „noul aur”. Apa de sub noi este de o culoare brun-roșiatică.
În satul de coastă Boenaga îl întâlnim pe Lukman, un alt pescar Bajau, care spune că nu mai poate pescui în apropierea casei sale.
„Nu am putut vedea nimic sub apă când ne-am scufundat”, spune el, arătând spre apa maro din spatele casei sale. „Puteam să ne lovim de o piatră”. Costul combustibilului face ca pentru el să nu fie practic să călătorească mai departe pentru a pescui și spune că dacă fac scandal, poliția ajunge să se implice.
Pentru a extrage nichel, suprafețe mari de copaci sunt tăiate și terenul este excavat pentru a crea gropi deschise. Întrucât rădăcinile copacilor nu mai sunt prezente pentru a stabiliza solul, atunci când plouă pământul este mai ușor de măturat.
Datele guvernamentale arată că, în 2022, au avut loc cel puțin 21 de inundații și alunecări de teren în Sulawesi de sud-est. Între 2005 și 2008, înainte de proliferarea minelor, au fost între două și trei pe an, potrivit Agenției Naționale pentru Combaterea Dezastrelor.
În procesul de exploatare minieră pot fi folosite și substanțe chimice precum cianura de sodiu și motorina. Acest lucru îl îngrijorează pe conservaționistul local Habib Nadjar Buduha, care spune că, atunci când deșeurile și apa nu sunt gestionate corespunzător, sedimentele ajung în mare.
Mi-a arătat o înregistrare video pe care a filmat-o la aproximativ 16 km de-a lungul coastei, în largul insulei Bahubulu, cu un recif de corali „sufocat” de sedimente.
Îi este teamă că același lucru se va întâmpla și în Labengki, iar în 2009 a fondat un grup de conservare pentru a proteja scoicile gigantice. „Acestea nu ar câștiga niciodată împotriva poluării cu nichel”, spune el.
„Sedimentele le vor îngropa și le vor distruge”.
Companiile individuale de exploatare a nichelului din apropierea Boenaga nu au răspuns la solicitările BBC de comentarii, dar am vorbit cu Asociația indoneziană a minerilor de nichel – aproximativ jumătate dintre companiile miniere din Konawe de Nord sunt membre.
Secretarul general, Meidy Katrin, spune că, pentru a obține o licență, companiile trebuie să fie de acord să efectueze reîmpădurirea sau recuperarea terenului după ce au terminat de exploatat o zonă.
„Întrebarea este dacă companiile fac acest lucru”, spune ea, recunoscând că există zone de terenuri goale care nu au fost reîmpădurite. Dar ea spune că este posibil ca acest lucru să nu fie din vina companiilor care dețin autorizații: „În această zonă există, de asemenea, o mulțime de activități miniere ilegale”.
Ea pune pe seama guvernului responsabilitatea de a verifica minerii pentru a se asigura că aceștia respectă regulile și că ceea ce scriu în rapoartele lor corespunde realității.
Șeful satului Boenaga, Jufri Asri, vede lucrurile diferit de Lukman și Habib. El crede că minele au adus beneficii comunității sale. „Luați exemplul prețului peștelui”, spune el. „Nu duc peștele în oraș pentru a-l vinde, deoarece prețul este mai mare aici. Și aceste companii au nevoie de pește”.
Fiul său în vârstă de 21 de ani are un loc de muncă la o companie minieră de nichel din apropiere și, la fel ca alte familii din Boenaga, primesc o compensație lunară de cel puțin 70 de dolari pe lună de la mine.
Acordurile financiare sunt comune și sunt concepute pentru a compensa orice inconvenient cauzat de activitatea minieră și de vehiculele grele care trec pe lângă case în timp ce merg spre și dinspre cariere. Jufri remarcă faptul că, dacă producția de nichel crește, crește și valoarea compensației pe care o primesc.
În capitala Jakarta, ne întâlnim cu Novita Indri, un militant pentru Trend Asia, un ONG care promovează dezvoltarea durabilă. Ea reproșează autorităților că sunt „prea slabe” – dorește standarde de mediu mai ridicate și reglementări mai stricte.
„Nu avem încă un istoric al mineritului durabil”, spune Indri. „Indonezia are multe teme de făcut, consolidând aplicarea legii, crescând standardele de emisii și implementând reglementările de mediu.”
Când îi punem această întrebare consilierului Ministerului Energiei și Resurselor Minerale (ESDM), profesorul Irwandy Arif, acesta ne spune că guvernul este preocupat „de impactul activităților miniere asupra sedimentării de coastă”, nu doar în această regiune, ci în toată Indonezia.
Cu toate acestea, el crede că poluarea este cauzată de minele ilegale de nichel, nu de companiile autorizate.
El insistă asupra faptului că reglementările înseamnă că operatorii legitimi dispun de sisteme de gestionare a apei pentru a se asigura că nimic periculos nu ajunge în mare și nu crede că aceștia ar ignora regulile și ar risca să-și piardă autorizațiile.
Dar profesorul Arif recunoaște că în cazul minelor ilegale fără sisteme de tratare „solul va fi pur și simplu erodat”.
El ne spune că oricine nu respectă reglementările este împiedicat să vândă nichel și că doi mineri ilegali au fost trimiși în instanță în regența North Konawe – zona în care se află Boenaga.
Dar profesorul Arif recunoaște că supravegherea trebuie să se îmbunătățească: „Mineritul ilegal există peste tot în Indonezia”, spune el. „Până acum nu am reușit să o reglementăm în mod corespunzător… trebuie să cartografiem care sunt legale și care sunt ilegale, astfel încât să putem minimiza aceste daune aduse mediului”.
El subliniază că, pentru a încerca să îmbunătățească situația, guvernul a înființat recent un grup de lucru național pentru mineritul ilegal.
Însă mulți dintre locuitorii Bajau cu care am vorbit spun că schimbarea nu se produce suficient de repede. Dacă lucrurile continuă așa cum sunt, conservaționistul Habib avertizează că daunele ar putea fi ireversibile.
„Ceea ce distrug ei este viitorul nostru”, spune el.