Şeful misiunii FMI pentru România, Jan Kees Martijn / Sursa foto: Inquam Photos / Octav Ganea
Delegația FMI și-a încheiat vizita anuală, iar Jan Kees Martijn, șeful misiunii în România, și șeful misiunii FMI pentru Europa de Est, Geoff Gottlieb, au explicat într-un interviu pentru G4Media care este poziția Fondului pe subiecte precum suprataxa de 1% pe cifra de afaceri a marilor companii, creșterea impozitului pe proprietate, creșterea taxării carburanților și majorarea pragului pentru microîntreprinderi.
- Interviul integral:
Rep: În timpul conferinței de presă, ați spus că cea mai bună proiecție a dumneavoastră este un deficit de 6% din PIB. Dar care ar fi proiecția de deficit bugetar în 2023 dacă nicio măsură din pachetul fiscal nu ar intra în vigoare?
Jan Kees Martijn: Noi nu facem proiecții multiple, așa că nu am o proiecție pentru diferite scenarii. Am făcut doar o singură proiecție de bază, care a încorporat efectele pachetului fiscal, și a arătat un deficit de 6% din PIB. Oricum, nu multe măsuri din pachetul fiscal ar intra în vigoare în 2023. Măsurile privind veniturile afectează 2024, există un mic impact care ar putea avea loc începând cu luna noiembrie. Nu am o cifră separată pentru acest caz.
Rep: Ați vorbit în conferința de presă și în declarația finală despre noua taxă de 1% pentru marile companii. Credeți că aceasta este o taxă corectă sau modernă?
Jan Kees Martijn: Credem că acest pachet este un prim pas bun. Însă, în cadrul acestui pachet, nu considerăm că impozitul pe cifra de afaceri, atât pentru marile companii, cât și pentru bănci, reprezintă o practică bună.
Rep: Puteți să detaliați?
Jan Kees Martijn: În ceea ce privește impozitul pe cifra de afaceri pentru marile companii, este un impozit care se aplică tuturor companiilor mari, nu face diferențe. De exemplu, dacă aveți o companie care se concentrează pe comerțul cu amănuntul, aceasta tinde să aibă o cifră de afaceri foarte mare cu marje foarte mici. Acestea ar fi afectate foarte puternic de o astfel de taxă. Acesta este principalul motiv pentru care noi recomandăm întotdeauna ca un impozit pe companii să fie legat de profitabilitate.
În ceea ce privește băncile, preocuparea este puțin diferită. Atunci când impozitezi băncile, te aștepți ca acestea să transfere o mare parte din taxă către clienții lor, ceea ce înseamnă rate mai mici ale dobânzilor la depozite și rate mai mari ale dobânzilor la credite. România este o țară în care intermedierea financiară este deja scăzută, dacă nu chiar prea scăzută, așa că, evident, acest lucru nu ajută.
În orice caz, acest lucru va slăbi și mai mult intermedierea financiară. Intermedierea financiară este una dintre sursele de creștere economică. Slăbirea acesteia nu este un lucru pe care l-am recomanda. În prezent, băncile sunt foarte profitabile, foarte solide și bine capitalizate. Dar dacă aveți o astfel de taxă și o mențineți pe termen lung, la un moment dat ați putea începe să slăbiți acest sistem.
Rep: Comunicatul FMI vorbește mult despre necesitatea unor noi venituri fiscale. Cum rămâne însă cu cheltuielile guvernamentale? Noi relatăm zilnic despre banii risipiți de către administrația centrală și locală. De ce nu se reduc cheltuielile guvernamentale în loc să se mărească fiscalitatea?
Jan Kees Martijn: Este o întrebare bună. Noi susținem foarte mult examinarea foarte atentă a cheltuielilor și analizarea punctelor în care se poate reduce risipa, pentru a le face mai eficiente. Vreți să folosiți banii contribuabililor într-un mod care să le ofere cu adevărat servicii bune, mai ales într-un moment în care veniți cu măsuri fiscale ca aceasta: este important să sporiți legitimitatea unui astfel de pachet. În acest fel, demonstrați că aveți în vedere și propria eficiență și propria risipă. Așadar, suntem foarte favorabili acestui lucru. Susținem foarte mult revizuirile cheltuielilor.
În același timp, nu am conta pe ele ca pilon al ajustării fiscale, din cel puțin două motive. Unul este că reducerea risipei nu este ca un comutator. Este ușor de spus atunci când există un scandal: acest lucru nu ar fi trebuit să se întâmple. Dar, înainte de izbucnirea scandalului, nu este întotdeauna atât de evident cum anume poți schimba lucrurile. Ar fi nevoie de schimbarea instituțiilor, de reorganizarea entităților. De obicei, acest lucru nu se întâmplă rapid, ușor, previzibil. Iar cu problema fiscală pe care o avem în față, avem nevoie de măsuri care să pună reducerea deficitului pe o traiectorie clară în câțiva ani. Așadar, nu credem că bazându-ne pe reduceri de cheltuieli, pe reducerea risipei, vom reuși să ajustăm acest dezechilibru fiscal într-un mod semnificativ.
Geoff Gottlieb: Celălalt unghi este că există unele domenii în care cheltuielile par în prezent puțin cam mici în România și, astfel, va fi loc pentru creșteri productive ale cheltuielilor. Sunt două domenii care îmi vin în minte. Primul este educația. În ceea ce privește oferta de forță de muncă necesară pentru a fi competitivă, sunt importante investițiile suplimentare în educație. Al doilea – sărăcia infantilă. După cum probabil știți, România are cea mai mare sărăcie infantilă din Europa. Acestea sunt domenii în care transferurile ar putea atenua o parte din această problemă. Așadar, nu ne îndoim că există loc pentru economii. Doar că s-ar putea ca acestea să nu se materializeze rapid și, în măsura în care se materializează, poate că o parte din ele ar trebui să fie alocate unor domenii subfinanțate.
Rep: Unde anume ar trebui ca guvernul să reducă unele cheltuieli?
Geoff Gottlieb: Am auzit multe exemple în această vizită în România și multe dintre ele par a fi exemple bune. Fie că este vorba de complexitate administrativă sau de simple cheltuieli unice care par a fi risipă, nu suntem în măsură să analizăm rând pe rând unde se află aceste lucruri. Așadar, în ceea ce privește problemele de risipă, guvernul se află într-o poziție mai bună.
Rep: Vă întreb acest lucru pentru că există sentimentul că există o presiune constantă atât din partea FMI, cât și din partea Comisiei Europene de a crește fiscalitatea, fie că este vorba de politica fiscală, fie că este vorba de impozitarea proprietății, de impozitarea energiei, dar, în același timp, închizând cumva ochii la ceea ce fac atât administrația locală, cât și cea centrală din România. Și vedem pe zi ce trece cum se risipesc banii. Și, în același timp, vedem o povară mai mare pe economia privată, pe angajații care au cea mai mare taxare a muncii. Nu credeți că e prea mult?
Geoff Gottlieb: Când veniturile în PIB sunt atât de mici cum sunt în România, sunt unele grupuri care trebuie să …
Rep: Dar ponderea veniturilor în PIB a crescut în ultimii ani.
Geoff Gottlieb: La nivelurile actuale, pare încă scăzut în raport cu alte țări. Nu este vorba despre creșterea taxelor, de exemplu, pentru cei care se confruntă deja cu taxe foarte mari. Este vorba mai degrabă despre cei care, din cauza scutirilor, nu sunt de fapt impozitați foarte mult. Problema cu scutirile este că reduc veniturile, cresc complexitatea și facilitează evaziunea. Deci, cu siguranță nu este vorba despre creșterea ratelor de impozitare care sunt deja ridicate și care sunt plătite de anumite grupuri.
Rep: Dar, spre exemplu, creșterea impozitării proprietății înseamnă să îi lovim pe toți acei oameni care sunt deja puternic impozitați.
Jan Kees Martijn: Impozitarea proprietății în acest moment este foarte scăzută în România în comparație cu alte țări. Iar sistemul nu este conceput la standardele altor țări, unde ai o legătură clară cu evaluarea proprietăților. Deci, cel puțin, sistemul poate fi modernizat. Atunci când impozitul este legat de evaluarea de piață, puteți discuta dacă doriți să impozitați proprietățile secundare cu o rată mai mare, ceea ce se poate face cu siguranță.
Cred că este ușor de spus că sistemul poate fi îmbunătățit. În ce măsură doriți să creșteți efectiv rata de impozitare prin acest canal? Nu avem un punct de vedere explicit conform căruia impozitul pe proprietate trebuie să fie majorat atât de mult și impozitul pe venit trebuie să fie majorat atât de mult. Observăm doar că, în cadrul diferitelor impozite, există părți care nu sunt bine concepute, care nu acoperă anumite grupuri, care nu acoperă anumite surse de venit și care, în general, nu colectează suficiente venituri. Acest lucru poate fi abordat. Poate că nu doriți să împovărați prea mult majoritatea lucrătorilor prin intermediul impozitului pe proprietate. Dar atunci ați putea crește cota plătită de persoanele cu a doua sau a treia proprietate.
Rep: Și ați transmis guvernului această idee? Ați discutat despre impozitarea celei de-a doua sau a treia proprietăți?
Jan Kees Martijn: Am oferit asistență tehnică, dar aceasta s-a axat mai mult pe eficiența sistemului. Pentru că aceasta este prima provocare.
Desigur, impozitul pe proprietate merge mai degrabă la guvernele locale decât la guvernul central. Așadar, are un impact asupra unei alte părți a bugetului.
Geoff Gottlieb: Dar cred că aceasta este o diferență esențială. Cred că atunci când unii oameni aud despre necesitatea de a crește veniturile, se gândesc imediat la muncitorul care nu beneficiază de nicio scutire și care plătește o rată de impozitare foarte mare. În timp ce noi, când ne gândim la necesitatea de a obține mai multe venituri, ne uităm la veniturile în raport cu PIB-ul în ansamblu care sunt scăzute și recunoaștem că unele grupuri sunt subimpozitate. Așadar, atunci când încercați să reconciliați această situație, nu este vorba de a face ca acea persoană deja supraimpozitată să plătească mai mult. Suntem de acord că anumite părți ale forței de muncă care nu se confruntă cu scutiri plătesc rate foarte mari. Și pe care nu am recomanda în niciun caz să le mărim.
Rep: Revenim la cheltuielile guvernamentale. Care este evaluarea dvs. cu privire la gestionarea întreprinderilor de stat? Ați discutat cu guvernul modalități de îmbunătățire a acestui aspect?
Jan Kees Martijn: Nu, nu am analizat sau discutat în detaliu, am discutat în termeni generali. România este o țară cu multe întreprinderi de stat, inclusiv unele foarte profitabile și altele departe de a fi profitabile. În mod evident, este un domeniu important pentru performanța fiscală. Am înțeles că monitorizarea acestor întreprinderi a fost insuficientă. Și că reformarea sistemului de numire a consiliilor de administrație ale acestor companii este o piatră de hotar în cadrul PNRR.
Știm că se trece monitorizarea (companiilor de stat – n.red.) la o altă agenție. Cum este organizat acesta, nu am analizat. Se vor stabili astfel indicatorii de performanță corecți? Se va asigura acest lucru că vor fi trași la răspundere pentru îndeplinirea acestor KPI? Nu am analizat acest aspect. Așadar, acesta este de obicei un domeniu în care FMI, care se concentrează mai mult asupra aspectelor macroeconomice, are ceva de oferit doar atunci când, ocazional, ne ocupăm cu adevărat de el. Nu face parte atât de mult din supravegherea noastră obișnuită. Și de data aceasta nu a fost unul dintre aceste subiecte.
Rep: Știu că unul dintre obiectivele FMI este cel de-al doilea pilon de pensii. Acesta a fost reformat în 2008, când FMI a avut un rol determinant. Sunteți îngrijorat de scăderea numărului de contribuabili la pilonul al doilea?
Jan Kees Martijn: Dacă aveți o țară în care populația îmbătrânește și scade, trebuie să vă uitați foarte atent la sustenabilitatea financiară a sistemului de pensii. În România, sistemul cu trei piloni a fost introdus în 2008, parțial în contextul programului FMI. Iar acești piloni se completează reciproc. Există o logică în spatele lor. Nu am analizat recent sistemul ca întreg.
În principiu, pe măsură ce populația îmbătrânește, vrei să arunci o privire asupra creșterii sistemului. Sunt pensiile adecvate având în vedere speranța de viață? Trebuie să analizați sustenabilitatea celui de-al doilea pilon. Trebuie să analizați cu atenție ce se va întâmpla cu ratele de înlocuire pentru persoanele care se pensionează în cadrul sistemului existent. Aceasta este o analiză care trebuie făcută, iar noi nu am făcut-o până în acest moment. Dar este cu siguranță o analiză pe care ar trebui să o faceți înainte de a face modificări ale sistemului care l-ar putea slăbi. Așadar, înainte de a lua în considerare modificarea celui de-al doilea pilon, această analiză ar trebui să fie cu siguranță primul pas.
Dar, așa cum am spus, nu este o analiză pe care să o fi făcut în acest moment. Așadar, nu aș putea să vă spun acum care este situația. Cel de-al doilea pilon plătește pensiile pe baza investițiilor în conturi individualizate. Așadar, aceasta este o configurație foarte sustenabilă. Dar, bineînțeles, trebuie să vă asigurați că sistemul, în ansamblul său, echilibrează sustenabilitatea și adecvarea… Și aceasta este o analiză pe care nu am făcut-o.
Rep: Dar ați analizat pachetul fiscal al guvernului. Iar unele dintre măsuri sunt, practic, modificări și scutiri și opțiuni de a nu contribui la cel de-al doilea pilon. Cum evaluați acest lucru?
Jan Kees Martijn: Deci, dacă oamenii nu fac parte din pilonul al doilea, contribuția la pilonul al doilea se diminuează, dar la fel și creanțele viitoare asupra pilonului al doilea. Aceasta nu subminează în sine sustenabilitatea celui de-al doilea pilon. Ceea ce trebuie să vă gândiți este ceea ce înseamnă pentru sistemul de pensii în ansamblu. În măsura în care aceste persoane nu primesc o pensie din cel de-al doilea pilon, ce înseamnă acest lucru pentru pensia lor viitoare și cine plătește pentru aceasta? Este acest lucru sustenabil și este acceptabil din punct de vedere social? Așadar, aceasta este o analiză pe care trebuie să o faceți dincolo de cel de-al doilea pilon. Și, așa cum am spus, nu este o analiză pe care am făcut-o noi.
Rep: Pe baza informațiilor pe care le-ați cules în timpul acestei vizite, puteți confirma că guvernul are o datorie de aproape 2 miliarde de euro din cauza schemei de sprijin pentru energie din iarna trecută?
Jan Kees Martijn: A existat un sistem pus în aplicare cu plafoane pentru prețurile la energie. În acel sistem, furnizorii urmează să fie compensați de guvern pentru că oferă energie la un preț mai mic. Iar impozitele excepționale ar trebui să fie sursa de venituri care să permită efectuarea acestor transferuri către furnizori. Acest sistem nu a funcționat foarte bine. Și am auzit multe argumente și plângeri.
Rep: Cum rămâne cu iarna următoare? V-a spus guvernul care sunt planurile sale dacă prețurile la energie vor crește la fel ca iarna trecută?
Jan Kees Martijn: Din câte am înțeles, sistemul trece la unul bazat pe plafonarea prețurilor la nivelul producătorului. Deci este un fel de scurtătură, caz în care nu mai este nevoie de compensare. În măsura în care acest sistem devine din ce în ce mai eficient în timp, această problemă particulară se va diminua. Atâta timp cât plafoanele actuale rămân în vigoare, cred că până în primul trimestru al anului 2025, acest lucru ar oferi siguranță împotriva creșterilor de preț într-o iarnă grea.
Rep: De asemenea, în declarația finală ați vorbit despre, citez: “în prezent, folosind politica fiscală pentru a promova utilizarea eficientă a energiei și, în general, pentru a încuraja tranziția către o economie neutră din punct de vedere al emisiilor de dioxid de carbon, autoritățile ar trebui să utilizeze mai mult instrumentele fiscale pentru a sprijini tranziția ecologică”. Puteți explica ce înseamnă acest lucru? Ar putea crește accizele?
Jan Kees Martijn: În prezent, Uniunea Europeană a creat un sistem pentru sectorul energetic, în care companiile trebuie să plătească pentru a produce CO2. Acest sistem nu acoperă cea mai mare parte a economiei. De exemplu, industria sau sectorul transporturilor nu sunt acoperite de acest sistem.
Dar dacă ne uităm la România, unde vedem cea mai mare provocare? Nu atât de mult în sectorul energiei electrice, în sectorul energetic, care are deja o mare parte din surse regenerabile.
Provocarea mai mare este acea parte a restului economiei. În special industria și transporturile nu sunt încă pe o cale atât de clară.
Un lucru la care lucrează UE este extinderea acestui sistem la alte sectoare, dar înainte de aceasta, sau în plus față de aceasta, se pot utiliza și măsuri fiscale pentru a stimula sectoarele să fie mai eficiente din punct de vedere energetic. Iar acest lucru poate lua o varietate de forme. Accizele sunt un exemplu.
Puteți percepe taxe pentru a conduce o mașină care este deosebit de ineficientă din punct de vedere energetic. Se pot aplica taxe pe carbon mai generalizate, care ar putea fi implementate în toate industriile. Există o gamă largă de instrumente. Principala noastră sugestie este că România se confruntă încă cu o provocare în acest domeniu. Am sugera să analizăm aceste opțiuni și să vedem dacă unele dintre ele ar putea atât să accelereze trecerea la decarbonizare, cât și să producă unele venituri suplimentare. Dar acestea ar putea fi un câștig pentru buget și pentru schimbările climatice.
Rep: Da, dar ar dăuna competitivității economiei, așa cum s-a întâmplat în multe țări occidentale.
Jan Kees Martijn: Măsuri de acest gen vrei să le introduci treptat și vrei să le faci foarte previzibile, ceea ce nu a fost întotdeauna cazul în România.
Există companii care vor vedea în continuare România ca pe un loc foarte atractiv, inclusiv în contextul tranziției energetice. Pentru că România are și acolo niște avantaje importante. De exemplu, în contextul gazului din Marea Neagră, ar putea fi relativ atractivă pentru industria care folosește gazele naturale. Și sunt părți ale industriei care ar fi probabil mai poluante, pentru care România ar putea deveni un pic mai puțin atractivă. Dar aceasta este o tranziție care se va întâmpla. Cu cât este mai previzibilă și mai clară, cu atât mai mare este câștigul pentru România.
Rep: Un alt subiect pe care l-ați abordat este pragul pentru microîntreprinderi și ați spus că este prea ridicat. Care ar trebui să fie unul corect din evaluarea dumneavoastră? În primul rând, de ce îl considerați prea ridicat? Expliați-le antreprenorilor români care dezvoltă capitalul românesc, care este subdezvoltat în comparație cu vechea Europă. Explicați-le de ce acest prag este prea mare.
Jan Kees Martijn: Corect. Noul prag de 500.000 de euro este încă prea mare. Deci, în regim de microîntreprindere, vreți să aveți companii care nu au capacitatea tehnică de a funcționa în regim normal. Iar în majoritatea țărilor, companiile care sunt relativ mici fac această tranziție.
Nu avem o cifră în care să spunem că 250.000 de euro trebuie să fie numărul. Dar 250.000 de euro ar fi un bun pas înainte, dar nu punctul final.
Rep: Ultima mea întrebare se referă la justiție și la lupta împotriva corupției. Știu că și FMI se uită la acest aspect pentru a vedea dacă guvernul face toate eforturile pentru a păstra controlul asupra banilor, asupra modului în care sunt cheltuiți banii. Cum evaluați lupta anticorupție și ce ați dori să vedeți în viitorul apropiat în acest domeniu?
Jan Kees Martijn: Aveți dreptate, FMI este implicat în acest domeniu și raportează în acest sens. În același timp, nu suntem actorul care face analiza propriu-zisă. Ne bazăm pe alții, cum ar fi GRECO sau Uniunea Europeană sau Națiunile Unite. Așadar, ceea ce putem face este să ascultăm ce sfătuiesc ei să facă România și să discutăm cu autoritățile, încurajându-le să implementeze recomandările acestor alte organizații. Așa că asta facem. Încurajăm autoritățile să pună în aplicare acțiunile restante. Și vom raporta acest lucru în următorul nostru raport.